" My dear, dear girl" Vaalatu said, her face radiating with joy as Laandra approached her. The elder woman was bent over a basket of herbs, carefully sorting them. She wiped away her hands on her skirts, then reached out and gave Laandra an almost suffocating hug.
"You've grown up" she said afterwards, pushing Laandra away so as to be able to study her. "New haircut, fancy robes and that look on your face..." Vaalatu sighed.
No longer that innocent girl I used to know...And a good mage I suppose".
Laandra flexed her fingers before answering. She did not want to sound sad but it did. Her voice betrayed it, she knew it well. That she had not come there to pay her respects only, but to hide from the torment of her soul, like a scared child in a stormy night.
All the way to there from the Wetlands she had hoped it would be enough to step on the shores of Azuremyst to regain her inner equilibrium. To forget it all. Her sweet forbidden passion.
But it wasn't. Laandra looked around and though the place felt utterly familiar, she did not feel the calmness she had expected. Nothing was right. Hell, she had messed it up completely. Her life, her duty as one of the Hand of Argus, her faith, all...
"Laandra?"
Vaalatu reached out again to gently touch her arm, worried by her pained expression.
" Are you sick, girl?"
Yes she was. Her soul was sick, corrupted to the core with madness. Something far beyond the healing powers of Vaalatu's potions. With a sound of despair, Laandra threw herself on her knees, hiding her face in the palms. Tears would have been a blessing, but she could not cry. Nor could she share her burden with anyone. It was hers to bear and only now did she understand what it meant to long for peace and yet be allowed none.
" Laandra, you scare the hell out of me" Vaalatu said, kneeling beside hers. It was midday and passers threw inquisitive glances towards them, yet none stopped by to stare at the scene. Survivors of the Exodar, most of them could still remember what it ment to break down.
"No", Laandra managed to whisper, brushing away the protective hand Vaalatu had placed on her head. " Just tired and worried lately, that's all"...
"And you expect me to believe that?"
Their eyes locked and Laandra gave her that defiant gaze Vaalatu remembered well.
All was so screwed up she could as well break old ties and make loved ones suffer, Laandra desperately thought. Luckily, in that same moment, a voice from behind made them both jump. It was one of the young Vindicators that had probably just finished the training required to join the ranks of the Hand. An attractive man, Laandra noticed, absent mindedly. As if she cared.
The man seemed uncomfortable with interrupting what was obviously a private conversation.
" You are Laandra Seth'aran?" he asked, politely, while maintain a respectful distance.
Laandra felt grateful that the other name under which she had started to be known, after her recent losses of temper, had not yet arrived to the Exodar. The Ashbringer. To be nicknamed after such a mythical blade was an honor of sorts, but she doubted Vaalatu would have appreciated this aspect. In her own eyes, it betrayed nothing more than a dangerous inclination towards dabbling with fire magic.
"Yes" she said, trying to compose himself, as she stood up and gave Vaalatu a faint apologetic smile.
" I have been sent to inform you that Our Prophet Velen, Light bless him, wishes to see you immediately."
Laandra was not able to suppress a slight grimace. She forced herself into calmness, but her hesitation did not, could not, obviously, escape unnoticed by Vaalatu. The elder Draenei gave Laandra a small push forward, setting her into motion.
"Well, news travel fast" she said, raising an eyebrow."You'll pass by to see me later, child...Light be you..."
"And then we'll talk" she added, and even if the words were soft and caring Laandra's heart suddenly ached, as if faced with a threat.
Monday, December 31, 2007
Laandra's memories (1)
Laandra did not remember much of her life before the crash of the Exodar. Of course, stories of the Outland and the siege on Tempest Keep were being shared among all the Draenei survivors, but apart from that bit of collective history, her mind was void.
Her only vivid memory was waking up in a pile of wreckage. She had wandered for a while, back and forth, calling out for anyone that might hear her. She vaguely knew that she probably had a family, mother, father or siblings that must have been still there, buried under some rocks or fallen trees. There was a fire all around, a strange blaze, emitting from the broken crystals but she found no living soul. In the end she had just collapsed somewhere, her spirit leaving her body for a while, away from the pain of blistered skin and broken bones…
When she woke up again she laid on a warm blanket. She wore a clean, simple, white robe and the pain had for long subsided. Struggling to remember anything about how she got there, she got up and staggered away Fighting dizziness, she saw lines of unconscious bodies surrounding her, all laying on grey, soft -looking blankets.
The sight scared her. Maybe her family were somewhere there too. But did she really have a family? She could not remember it, so, instead of investigating the wounded, she staggered away, towards the entrance.
Luckily, someone was there. A tall Draenei male which made haste to come towards her, joy temporary softening his otherwise grim expression.
“So you made it. I have watched you closely for the past days. I had a feeling you’ll eventually pull out”.
Laandra looked at him confused. She tried hard to utter anything, but found out she couldn’t. The Draenei took her arm and helped her sit down on a boulder of rock.
“You do remember the crash, do you?” he softly asked her.
Laandra felt her eyes well with tears.
“Yes” she mumbled, relieved to find out that she still could speak. "But nothing else. All is blurred”.
He gave her a small pat on the shoulder and smiled encouragingly.
“Amnesia. We have set up this first aid point here and we tend on those with severe wounds. Meanwhile, all those not too badly injured have started building up some sort of settlements from the remains of Exodar.”
They stood silent for a while and Laandra understood he was just letting the news to sink in.
But she could not make any sense of what he had just said. She just felt lost and scared, longing for a caring embrace, for someone stronger to lean on to. Dropping her hands to her knees she stood motionless for what it had seemed like ages, fighting against tears, forcing herself into awareness. But nothing came out of the mess in her head, only a line of a familiar prayer and she repeated it over and over, hanging desperately on its meaning. “ Light is with me and so I stand in harm’s way and I am not afraid.”
Her only vivid memory was waking up in a pile of wreckage. She had wandered for a while, back and forth, calling out for anyone that might hear her. She vaguely knew that she probably had a family, mother, father or siblings that must have been still there, buried under some rocks or fallen trees. There was a fire all around, a strange blaze, emitting from the broken crystals but she found no living soul. In the end she had just collapsed somewhere, her spirit leaving her body for a while, away from the pain of blistered skin and broken bones…
When she woke up again she laid on a warm blanket. She wore a clean, simple, white robe and the pain had for long subsided. Struggling to remember anything about how she got there, she got up and staggered away Fighting dizziness, she saw lines of unconscious bodies surrounding her, all laying on grey, soft -looking blankets.
The sight scared her. Maybe her family were somewhere there too. But did she really have a family? She could not remember it, so, instead of investigating the wounded, she staggered away, towards the entrance.
Luckily, someone was there. A tall Draenei male which made haste to come towards her, joy temporary softening his otherwise grim expression.
“So you made it. I have watched you closely for the past days. I had a feeling you’ll eventually pull out”.
Laandra looked at him confused. She tried hard to utter anything, but found out she couldn’t. The Draenei took her arm and helped her sit down on a boulder of rock.
“You do remember the crash, do you?” he softly asked her.
Laandra felt her eyes well with tears.
“Yes” she mumbled, relieved to find out that she still could speak. "But nothing else. All is blurred”.
He gave her a small pat on the shoulder and smiled encouragingly.
“Amnesia. We have set up this first aid point here and we tend on those with severe wounds. Meanwhile, all those not too badly injured have started building up some sort of settlements from the remains of Exodar.”
They stood silent for a while and Laandra understood he was just letting the news to sink in.
But she could not make any sense of what he had just said. She just felt lost and scared, longing for a caring embrace, for someone stronger to lean on to. Dropping her hands to her knees she stood motionless for what it had seemed like ages, fighting against tears, forcing herself into awareness. But nothing came out of the mess in her head, only a line of a familiar prayer and she repeated it over and over, hanging desperately on its meaning. “ Light is with me and so I stand in harm’s way and I am not afraid.”
The homecoming
Laandra stepped on the pier and, raising her hands upon her head took a deep breath.
Under the soft light of the morning sun, Azuremyst Isle appeared quiet and peaceful, a place of untamed beauty.
The wind ruffled her hair and Laandra smiled. From the same pier, so many seasons ago, she had set forth to Darkshore, carrying a message to the night elves. One of the Hand then, still one of the Hand now.
She brushed her robes, a bit crumpled after the long journey and made a mental note to give them a good washing when she finally reached home.
“Home”. Abbruptly stopping for a moment she wondered if the words hid any meaning or were just empty shells to define a reality she no longer believed in.
Was this still her home? She had left a young, untamed girl, whose affinity to elemental magic was “promising”. Now she returned, weathered by storms and rains and scorching fires, her face slightly creased with lines of concentration and worry. A respectable mage and alchemist, hardened in many battles against the evils of Azeroth.
One of the Hand of Argus nonetheless.
“ I am home” Laandra said to herself. Behind her the Veiled Sea whispered with a thousand voices, its incredibly sad melody. The mage gave a small shrug, brushed her robes again, into proper order and started to walk on the narrow road, with no cobblestones, as she had done in the days of her youth. To her left, the Exodar rose to the sky, its majestic shape of gleaming crystals. Laandra only gave it a melancholic look before taking the right path, which lead to the center of the island and the settlement of Azure Watch.
She didn’t feel up to seeing Prophet Velen right then. Not after what she had been through lately.
It could wait.
So many other things could wait.
With a sigh, she bent down on a knee to the moist, grass covered soil and picked up a delicate white peacebloom flower.
Under the soft light of the morning sun, Azuremyst Isle appeared quiet and peaceful, a place of untamed beauty.
The wind ruffled her hair and Laandra smiled. From the same pier, so many seasons ago, she had set forth to Darkshore, carrying a message to the night elves. One of the Hand then, still one of the Hand now.
She brushed her robes, a bit crumpled after the long journey and made a mental note to give them a good washing when she finally reached home.
“Home”. Abbruptly stopping for a moment she wondered if the words hid any meaning or were just empty shells to define a reality she no longer believed in.
Was this still her home? She had left a young, untamed girl, whose affinity to elemental magic was “promising”. Now she returned, weathered by storms and rains and scorching fires, her face slightly creased with lines of concentration and worry. A respectable mage and alchemist, hardened in many battles against the evils of Azeroth.
One of the Hand of Argus nonetheless.
“ I am home” Laandra said to herself. Behind her the Veiled Sea whispered with a thousand voices, its incredibly sad melody. The mage gave a small shrug, brushed her robes again, into proper order and started to walk on the narrow road, with no cobblestones, as she had done in the days of her youth. To her left, the Exodar rose to the sky, its majestic shape of gleaming crystals. Laandra only gave it a melancholic look before taking the right path, which lead to the center of the island and the settlement of Azure Watch.
She didn’t feel up to seeing Prophet Velen right then. Not after what she had been through lately.
It could wait.
So many other things could wait.
With a sigh, she bent down on a knee to the moist, grass covered soil and picked up a delicate white peacebloom flower.
Tuesday, December 25, 2007
Sarid de Vera Lonza couldn’t sleep again.
The room seemed suddenly too big and too cold, silence frightening her. Warning whispers in the back of her mind and the bad dreams, as usual when her husband was away…Nothing to do, just wait and hope, always hope for the best.
The tiny flame of the candle was almost gone. The last cut. Gazing at the wall Sarid counted the long hours of the night. Four.
She sighed, turning into herself as in a protective shell. Her long, slender hands extinguished the last flicker of light, then she rose and went to the window. She drew away the soft, white curtains and stared into the darkness. Her body yearned for some rest. But uneasiness, like a sharp blade between her and her own heart, kept her awake.
So cold it was, Sarid thought, with a shiver, even in the middle of summer. Cold was her soul crippled by anguish and waiting days and the so little love she had known…
Nights made her remember the worst things in her life. In daylight, it was easy to put them away and pretend happiness.
She sobbed, struggling to keep the tears at bay. No good shedding them. No deliverance from the fear that chilled her soul every time he was away...for the fire and rage she felt when he was close. Her husband, her men, yet not hers. Never so.
Taking a few steps around the room, Sarid finally sat on the bed, huddling under the covers. Nevertheless, coldness kept wrapping tightly around her shivering self.
The room seemed suddenly too big and too cold, silence frightening her. Warning whispers in the back of her mind and the bad dreams, as usual when her husband was away…Nothing to do, just wait and hope, always hope for the best.
The tiny flame of the candle was almost gone. The last cut. Gazing at the wall Sarid counted the long hours of the night. Four.
She sighed, turning into herself as in a protective shell. Her long, slender hands extinguished the last flicker of light, then she rose and went to the window. She drew away the soft, white curtains and stared into the darkness. Her body yearned for some rest. But uneasiness, like a sharp blade between her and her own heart, kept her awake.
So cold it was, Sarid thought, with a shiver, even in the middle of summer. Cold was her soul crippled by anguish and waiting days and the so little love she had known…
Nights made her remember the worst things in her life. In daylight, it was easy to put them away and pretend happiness.
She sobbed, struggling to keep the tears at bay. No good shedding them. No deliverance from the fear that chilled her soul every time he was away...for the fire and rage she felt when he was close. Her husband, her men, yet not hers. Never so.
Taking a few steps around the room, Sarid finally sat on the bed, huddling under the covers. Nevertheless, coldness kept wrapping tightly around her shivering self.
Friday, December 21, 2007
A bit of prose
Still desiring, we live without hope.
[It., Senza speme vivemo in desio.]
Dante - Inferno (IV, 42)
Pain. So much pain.
His consciusness fights hard to retain control over the broken body. Every muscle, every bone aches terribly and would give up, collapsing under its own weight if it were not for the glimpse of will that – still – keeps him together.
Yet, the pain grows stronger until he knows he cannot endure it anymore. A step, another one, and the path winds endlessly towards the top of the mountain, towards the sky…
Pain is chewing at him fiercely, making him gasp and struggle for each tortured breath he takes. His wretched body staggers from one side to the other, as a drunken man would do.
Every step is an agony.
His own mind blackened from all the suffering he still understands that if he falls they’ll come for him. Thrown in the small confines of the cell, never to see the light of day, until he tells them what they want. And pain again. All those horrible things they’re doing to him, hoping he’ll break down and betray the men that put their trust in him.
Tell the truth and it stops now. A quick, merciful death. Tell us what we want to know.
Only voices. He forgot the faces, because he keeps his eyes shut all the time. Trying so hard to pretend he’s not there. Yet, no matter how many walls he puts around his mind, the voices reach in, with every stab of pain, every cut, every burn…
He’ll not survive it.
But won’t say a word either.
He cannot fall. So he steps forward onto the narrow path, the wheezing sound of his own breath filling his ears.
When he is safe, he can die.
Death it’s a promise. Silence. Absence. No more pain. It’s the only thing that keeps him walking, like the embrace of a lover at the end of a long harsh day. To die is not to feel and after all he has been through, he can wish no more.
So, reaching out with blind fingers that grope at leaves and branches and rocks, everything that can offer even the tiniest bit of support, he goes on, through the infernal pain, not knowing if there is darkness outside or only behind his closed eyelids.
1
Octavian d’Ennery woke up sweating. His hand had slid to the side and his fingers were tightly wrapped on the hilt of the dagger. Panic clenched his throat, suffocating him. Then, slowly taking in his surroundings, he fell back on the crumpled blanket and forced himself to breathe steadily.
A nightmare, he thought. Nothing more.
Except for the fact that he had had the same recurring nightmare for twenty years.
He opened his eyes again and gazed at the starlit sky, trying to shake away the last remnants of horror. Then, through the shadows of the night, he could perceive someone come closer and sit in the lush grass by himself.
Ayden de Azena, Octavian remembered. It was his guard shift.
The other man asked nothing, and Octavian knew he had probably trashed again from side to side and screamed in his dream, unable to free himself from the overwhelming pain and despair. But Ayden had seen it all before, so he did not worry…he just reached out and put a firm hand on his shoulder, sharing his reassuring strength for a moment, until Octavian found himself able to let the dagger go.
There was no danger.
Around them the mountain swirled and whispered in the night with a thousand voices…The rustling of leaves and the soft chanting of water over stones. The sounds filled his hearing…even though the forest itself was quiet. He remained alert for a while, listening intently, then closed his eyes again and sighed.
“If you wanna get some rest Ayd, I’ll take on the guard for you” he said in a low voice. “I can’t sleep anymore…”
“Nah’. The other man shrugged. Octavian could not see his face in the dark. ‘It’s only an hour or so till dawn, anyway.’ His words trailed off as he gazed over Octavian’s shoulder to a certain point in the air.
‘ You sure ‘bout bringing that man with you?’
‘ Well…everyone deserves a chance. If he’s a spy, there’ll be plenty of time to get rid of him’
It sounded so matter of factly, he discovered, as if they were not talking about the life or death of another human being. Sometimes it frightened him. But most of the time it was just plain simple: they were at war.
[It., Senza speme vivemo in desio.]
Dante - Inferno (IV, 42)
Pain. So much pain.
His consciusness fights hard to retain control over the broken body. Every muscle, every bone aches terribly and would give up, collapsing under its own weight if it were not for the glimpse of will that – still – keeps him together.
Yet, the pain grows stronger until he knows he cannot endure it anymore. A step, another one, and the path winds endlessly towards the top of the mountain, towards the sky…
Pain is chewing at him fiercely, making him gasp and struggle for each tortured breath he takes. His wretched body staggers from one side to the other, as a drunken man would do.
Every step is an agony.
His own mind blackened from all the suffering he still understands that if he falls they’ll come for him. Thrown in the small confines of the cell, never to see the light of day, until he tells them what they want. And pain again. All those horrible things they’re doing to him, hoping he’ll break down and betray the men that put their trust in him.
Tell the truth and it stops now. A quick, merciful death. Tell us what we want to know.
Only voices. He forgot the faces, because he keeps his eyes shut all the time. Trying so hard to pretend he’s not there. Yet, no matter how many walls he puts around his mind, the voices reach in, with every stab of pain, every cut, every burn…
He’ll not survive it.
But won’t say a word either.
He cannot fall. So he steps forward onto the narrow path, the wheezing sound of his own breath filling his ears.
When he is safe, he can die.
Death it’s a promise. Silence. Absence. No more pain. It’s the only thing that keeps him walking, like the embrace of a lover at the end of a long harsh day. To die is not to feel and after all he has been through, he can wish no more.
So, reaching out with blind fingers that grope at leaves and branches and rocks, everything that can offer even the tiniest bit of support, he goes on, through the infernal pain, not knowing if there is darkness outside or only behind his closed eyelids.
1
Octavian d’Ennery woke up sweating. His hand had slid to the side and his fingers were tightly wrapped on the hilt of the dagger. Panic clenched his throat, suffocating him. Then, slowly taking in his surroundings, he fell back on the crumpled blanket and forced himself to breathe steadily.
A nightmare, he thought. Nothing more.
Except for the fact that he had had the same recurring nightmare for twenty years.
He opened his eyes again and gazed at the starlit sky, trying to shake away the last remnants of horror. Then, through the shadows of the night, he could perceive someone come closer and sit in the lush grass by himself.
Ayden de Azena, Octavian remembered. It was his guard shift.
The other man asked nothing, and Octavian knew he had probably trashed again from side to side and screamed in his dream, unable to free himself from the overwhelming pain and despair. But Ayden had seen it all before, so he did not worry…he just reached out and put a firm hand on his shoulder, sharing his reassuring strength for a moment, until Octavian found himself able to let the dagger go.
There was no danger.
Around them the mountain swirled and whispered in the night with a thousand voices…The rustling of leaves and the soft chanting of water over stones. The sounds filled his hearing…even though the forest itself was quiet. He remained alert for a while, listening intently, then closed his eyes again and sighed.
“If you wanna get some rest Ayd, I’ll take on the guard for you” he said in a low voice. “I can’t sleep anymore…”
“Nah’. The other man shrugged. Octavian could not see his face in the dark. ‘It’s only an hour or so till dawn, anyway.’ His words trailed off as he gazed over Octavian’s shoulder to a certain point in the air.
‘ You sure ‘bout bringing that man with you?’
‘ Well…everyone deserves a chance. If he’s a spy, there’ll be plenty of time to get rid of him’
It sounded so matter of factly, he discovered, as if they were not talking about the life or death of another human being. Sometimes it frightened him. But most of the time it was just plain simple: they were at war.
Reflectii organizationale
Am scris candva despre Homo Corporatus. Astazi aleg o alta "mutatie' nascuta din somnul ratiunii globalizate, si anume Oaia corporatista.
Pai da, oaia, nu numai pentru ca se asorteaza mai bine in peisajul politic romanesc ( atentie, cliseu) ci si pentru ca spiritul de turma exercita o fascinatie aparte asupra mea.
Un 'murphism' nu foarte celebru sustine ca omul, luat individual, mai e cum mai e, dar ca sa atingi culmile absurdului ai nevoie de o gloata. In grup, gandirea devine difuza si ca orice proces nestructurat, are rezultate confuze.
Am spus "spirit de turma"?
Ma scuzati, voiam sa discut despre "corporate culture". Da, stiu ca promoveaza comunicarea, rezolvarea conflictelor si munca de echipa. Da, tin minte de la cursul de management ca e indispensabila functionarii eficiente a oricarei organizatii. Si-apoi, ce ne-am face fara team buildinguri si excursii platite de firma? petrecerea de Craciun? Cadourile standardizate ( oare ce reducere se obtine pentru o comanda de 500 de treninguri cu sigla companiei?)
Oaia corporatista inoata in cultura de grup si se scufunda in ea derivand delicii intelectuale din statutul ei de rotita bine unsa intr-un mecanism perfect. Din fericire nu cunosc multe asemenea personaje. Majoritatea oamenilor retin o detasare sanatoasa fata de acest fenomen cultural. Din fericire. Va dati seama ce-ar insemna sa ne imbracam toti in trening si sa iesim la un jogging? Pentru promovarea imaginii organizatiei, bineinteles...!
(Imi iau cadoul de Craciun din partea companiei si il ascund in geanta.) Sa pastem sanatosi!
Pai da, oaia, nu numai pentru ca se asorteaza mai bine in peisajul politic romanesc ( atentie, cliseu) ci si pentru ca spiritul de turma exercita o fascinatie aparte asupra mea.
Un 'murphism' nu foarte celebru sustine ca omul, luat individual, mai e cum mai e, dar ca sa atingi culmile absurdului ai nevoie de o gloata. In grup, gandirea devine difuza si ca orice proces nestructurat, are rezultate confuze.
Am spus "spirit de turma"?
Ma scuzati, voiam sa discut despre "corporate culture". Da, stiu ca promoveaza comunicarea, rezolvarea conflictelor si munca de echipa. Da, tin minte de la cursul de management ca e indispensabila functionarii eficiente a oricarei organizatii. Si-apoi, ce ne-am face fara team buildinguri si excursii platite de firma? petrecerea de Craciun? Cadourile standardizate ( oare ce reducere se obtine pentru o comanda de 500 de treninguri cu sigla companiei?)
Oaia corporatista inoata in cultura de grup si se scufunda in ea derivand delicii intelectuale din statutul ei de rotita bine unsa intr-un mecanism perfect. Din fericire nu cunosc multe asemenea personaje. Majoritatea oamenilor retin o detasare sanatoasa fata de acest fenomen cultural. Din fericire. Va dati seama ce-ar insemna sa ne imbracam toti in trening si sa iesim la un jogging? Pentru promovarea imaginii organizatiei, bineinteles...!
(Imi iau cadoul de Craciun din partea companiei si il ascund in geanta.) Sa pastem sanatosi!
Wednesday, November 28, 2007
(I am your spoken truth, I am the lies in you. I am your lighted way, and I'm your darkest day.*)
Through this window frame
world seems so little
nowhere to run away
and hide
I choke on words left unsaid
burning through my blood throbbing in my veins
over and over.
I still am unbroken.
* Lyrics from 'I am'- Godsmack
Through this window frame
world seems so little
nowhere to run away
and hide
I choke on words left unsaid
burning through my blood throbbing in my veins
over and over.
I still am unbroken.
* Lyrics from 'I am'- Godsmack
Friday, November 23, 2007
Campania pentru europarlamentare a fost...cetoasa. Atat de cetoasa si de lipsita de vizibilitate incat, gandindu-ma ca peste doua zile e scrutinul stau si ma intreb si eu precum turmentatul cetatean ce facea deliciul piesei lui Caragiale : " Eu cu cine votez?"
La televizor nu prea stiu ce-a fost, fiindca fac alergie la talk-show-uri si dezbateri televizate. Cred ca Murphy spunea ca daca individual prostia mai poate fi suportata, in grup atinge paroxismul.
Pe strada, cateva panouri outdoor lipsite de "sare si piper", concentrate in jurul "stelutelor" europene - 12 sau 15 sau cate or fi ele acolo, aureoland vreo figura de politician mai mult sau mai putin cunoscuta...
Mesaje sobre,lipsite de atractivitate, pana intr-acolo incat imi vine greu sa-mi amintesc vreunul.
Ba nu, gresesc, mi-l aduc aminte pe cel al PSD-ului, cu pensia decenta, tocmai fiindca m-a frapat prin falsitatea sa.
Ma intreb daca vreunul dintre cei ce a alcatuit pliantele de campanie PSD si-a dat vreodata osteneala sa citeasca macar o descriere de jumatate de pagina a Parlamentului European.
(Pentru cine simte ca are restante la acest capitol si vrea sa afle ce face Parlamentul European - The voice of the People, cum i se mai spune : http://www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?language=RO&id=46)
Va pot spune eu insa ce nu face aceasta institutie supranationala. Parlamentul European, dragii mei, nu da bani pensionarilor din Romania.Nici ajutoare de intretinere sau caldura. Nici nu investeste mai bine banii din agricultura. Nu sustine cresterea economica a Romaniei. Nu adopta legi si planuri nationale ori sisteme de sanatate pentru Romania. Nu propune nici nu aproba bugetul tarii...toate elemente de baza in "angajamentele" PSD.
Acestea sunt toate responsabilitati ale PARLAMENTULUI SI GUVERNULUI ROMANIEI. Nu ale Parlamentului European si ale reprezentantilor Romaniei in cadrul acestuia. Ce-si propune PSD sa faca la guvernarea Romaniei, daca va castiga alegerile parlamentare si va forma guvernul, e cu totul altceva. Dar sa nu incurcam borcanele si mai ales sa nu mai exploatam imaginea Uniunii drept paradis al cainilor cu covrigi in coada. Nu ne face nimeni reforma, nu ne baga nimeni pe gat legile cele bune si masurile de guvernare cele intelepte. Tot noi...adica voi...trebuie s-o faceti, de-aici, de pe malul Dambovitei...
Apoi mai era ad-ul PNTCD cu batranica si nedreptatea.Miscator,pentru Surprize Surprize. Dar da prost la Europarlamentare. Adica asa a ajuns Romanica noastra, o tara a nedreptatii cumplite incat singurul mod de a o ajuta e sa votezi PNTCD ca sa...Ca sa ce? Pai daca nu se observa saracia si nedreptatea de-aici, de-aproape, din deal, din Casa Poporului, ce m-ar face pe mine sa cred ca se vede mai bine de la Bruxelles?
Adica va zic, nu ma impingeti ca ametesc.
Slava Cerului ca se confrunta si altii, mai mari ca noi, cu problemele si crizele democratiei.
Nu ca am avea noi idee cu ce se mananca notiunea asta, dar nu conteaza.
Cu noi in Europa?
Pai tocmai asta este, nu vreau sa merg cu voi!
Si asta imi aduce aminte de minunatul referendum pentru votul uninominal. Romanii nu stiu despre ce e vorba, dar voteaza "Da". Voteaza "Da" pentru Basescu, dupa ce-au votat "Nu" in primavara. Si e grav si periculos si trist ca acest pas inspre adevarata schimbare la fata a clasei politice se face cu atata sila si inconstienta.
Am citit si eu cate ceva despre pericolele lipsei de reprezentativitate etc, etc ale variantei de uninominal propuse. Poate ca nu va fi mai bine. Dar m-am saturat de liste. Adica nu, nu de liste in sine, ca nici macar nu cunosc numele de pe ele. Dar sunt cam aceleasi fete. Mai reciclati-va si voi frate!
Mi s-a spus ca daca acum nu suntem in stare sa enumeram mai mult de douazeci de bucati parlamentar...ce-o fi cu uninominalul? Pai tocmai de-aia, spun eu, daca tot nu fac nimic 4 ani, in afara de cativa, 20-30 care tin capul de afis si in ziar si la TV si pe Internet si numai Dumnezeu mai stie unde de ti se acreste de fetele lor, lasa-i ca macar din 4 in 4 ani, la alegeri, sa transpire putin pentru un vot. Sa vina sa ne stranga mana, sa ne intrebe de sanatate. E ...razbunarea mea de cetatean constiincios...parol!
Poate pana duminica imi dau si eu seama cu cine votez...
(Ofteaza)
Desi e cam seceta...
(Iese fredonand "Lasa-ne, lasa-ne...")
La televizor nu prea stiu ce-a fost, fiindca fac alergie la talk-show-uri si dezbateri televizate. Cred ca Murphy spunea ca daca individual prostia mai poate fi suportata, in grup atinge paroxismul.
Pe strada, cateva panouri outdoor lipsite de "sare si piper", concentrate in jurul "stelutelor" europene - 12 sau 15 sau cate or fi ele acolo, aureoland vreo figura de politician mai mult sau mai putin cunoscuta...
Mesaje sobre,lipsite de atractivitate, pana intr-acolo incat imi vine greu sa-mi amintesc vreunul.
Ba nu, gresesc, mi-l aduc aminte pe cel al PSD-ului, cu pensia decenta, tocmai fiindca m-a frapat prin falsitatea sa.
Ma intreb daca vreunul dintre cei ce a alcatuit pliantele de campanie PSD si-a dat vreodata osteneala sa citeasca macar o descriere de jumatate de pagina a Parlamentului European.
(Pentru cine simte ca are restante la acest capitol si vrea sa afle ce face Parlamentul European - The voice of the People, cum i se mai spune : http://www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?language=RO&id=46)
Va pot spune eu insa ce nu face aceasta institutie supranationala. Parlamentul European, dragii mei, nu da bani pensionarilor din Romania.Nici ajutoare de intretinere sau caldura. Nici nu investeste mai bine banii din agricultura. Nu sustine cresterea economica a Romaniei. Nu adopta legi si planuri nationale ori sisteme de sanatate pentru Romania. Nu propune nici nu aproba bugetul tarii...toate elemente de baza in "angajamentele" PSD.
Acestea sunt toate responsabilitati ale PARLAMENTULUI SI GUVERNULUI ROMANIEI. Nu ale Parlamentului European si ale reprezentantilor Romaniei in cadrul acestuia. Ce-si propune PSD sa faca la guvernarea Romaniei, daca va castiga alegerile parlamentare si va forma guvernul, e cu totul altceva. Dar sa nu incurcam borcanele si mai ales sa nu mai exploatam imaginea Uniunii drept paradis al cainilor cu covrigi in coada. Nu ne face nimeni reforma, nu ne baga nimeni pe gat legile cele bune si masurile de guvernare cele intelepte. Tot noi...adica voi...trebuie s-o faceti, de-aici, de pe malul Dambovitei...
Apoi mai era ad-ul PNTCD cu batranica si nedreptatea.Miscator,pentru Surprize Surprize. Dar da prost la Europarlamentare. Adica asa a ajuns Romanica noastra, o tara a nedreptatii cumplite incat singurul mod de a o ajuta e sa votezi PNTCD ca sa...Ca sa ce? Pai daca nu se observa saracia si nedreptatea de-aici, de-aproape, din deal, din Casa Poporului, ce m-ar face pe mine sa cred ca se vede mai bine de la Bruxelles?
Adica va zic, nu ma impingeti ca ametesc.
Slava Cerului ca se confrunta si altii, mai mari ca noi, cu problemele si crizele democratiei.
Nu ca am avea noi idee cu ce se mananca notiunea asta, dar nu conteaza.
Cu noi in Europa?
Pai tocmai asta este, nu vreau sa merg cu voi!
Si asta imi aduce aminte de minunatul referendum pentru votul uninominal. Romanii nu stiu despre ce e vorba, dar voteaza "Da". Voteaza "Da" pentru Basescu, dupa ce-au votat "Nu" in primavara. Si e grav si periculos si trist ca acest pas inspre adevarata schimbare la fata a clasei politice se face cu atata sila si inconstienta.
Am citit si eu cate ceva despre pericolele lipsei de reprezentativitate etc, etc ale variantei de uninominal propuse. Poate ca nu va fi mai bine. Dar m-am saturat de liste. Adica nu, nu de liste in sine, ca nici macar nu cunosc numele de pe ele. Dar sunt cam aceleasi fete. Mai reciclati-va si voi frate!
Mi s-a spus ca daca acum nu suntem in stare sa enumeram mai mult de douazeci de bucati parlamentar...ce-o fi cu uninominalul? Pai tocmai de-aia, spun eu, daca tot nu fac nimic 4 ani, in afara de cativa, 20-30 care tin capul de afis si in ziar si la TV si pe Internet si numai Dumnezeu mai stie unde de ti se acreste de fetele lor, lasa-i ca macar din 4 in 4 ani, la alegeri, sa transpire putin pentru un vot. Sa vina sa ne stranga mana, sa ne intrebe de sanatate. E ...razbunarea mea de cetatean constiincios...parol!
Poate pana duminica imi dau si eu seama cu cine votez...
(Ofteaza)
Desi e cam seceta...
(Iese fredonand "Lasa-ne, lasa-ne...")
Monday, August 27, 2007
| What mystical animal are you? Griffin You are a griffin strong and graceful
|
 Quizzes and Personality Tests |
| What color is your soul painted? Purple Your soul is painted the color purple, which embodies the characteristics of sensuality, spirituality, creativity, wealth, royalty, nobility, mystery, enlightenment, arrogance, gaudiness, mourning, confusion, pride, delicacy, power, meditation, religion, and ambition. Purple falls under the element of Earth, and was once a European symbol of royalty; today it symbolizes the divine.
|
Quizzes and Personality Tests |
Wednesday, July 04, 2007
Monday, February 05, 2007
Daca in ultima vreme am tot umblat pe net dupa diverse, iata si o colectie de link-uri interesante pe care le-am strans...dupa interese si obiective, fireste, dar poate, cine stie, se vor dovedi folositoare si altcuiva decat mie :
http://www.tutor2u.net/default.asp
Sinteze de economie, sociologie, politica, religie,ITC.
http://stattrek.com/Lesson1/Intro.aspx
Pentru cei obsedati de "hypothesis testing", ca mine.
http://www.findarticles.com/
O resursa pentru articole gratis, din diverse reviste de profil -bune pentru referate si proiecte
http://french.about.com/gi/dynamic/offsite.htm?zi=1/XJ/Ya&sdn=french&cdn=education&tm=21&f=20&tt=14&bt=1&bts=0&zu=http%3A//www.umoncton.ca/gemeap/lexique.html
Dictionar francez de termeni economici
http://orthonet.sdv.fr/index.html
Sa scriem corect in franceza...
www.guttenberg.org
carti..pe gratis...
http://projectmanagement.ittoolbox.com/
Pentru cei ce vor sa invete Project Management
http://www.managementhelp.org/aboutfml/what-it-is.htm
Sinteze de management...daca aveti nevoie de informatie la obiect
http://www.e-articles.info/index.php#tutorials
Diverse articole pe o multime de teme...
http://www.askoxford.com/
Dictionarul Oxford, English to English
http://dictionary.cambridge.org/Default.asp?dict=F
Dictionarul Compact Cambridge (Franceza, dar exista si alte optiuni)
http://www.wordreference.com/fren/
...si un super Dictionar Francez-Englez ( plus expresii ce integreaza un anumit cuvant)
Cam atat deocamdata, dar nu imi puteti reprosa ca nu v-am facut viata putin mai usoara pe ziua de azi.
http://www.tutor2u.net/default.asp
Sinteze de economie, sociologie, politica, religie,ITC.
http://stattrek.com/Lesson1/Intro.aspx
Pentru cei obsedati de "hypothesis testing", ca mine.
http://www.findarticles.com/
O resursa pentru articole gratis, din diverse reviste de profil -bune pentru referate si proiecte
http://french.about.com/gi/dynamic/offsite.htm?zi=1/XJ/Ya&sdn=french&cdn=education&tm=21&f=20&tt=14&bt=1&bts=0&zu=http%3A//www.umoncton.ca/gemeap/lexique.html
Dictionar francez de termeni economici
http://orthonet.sdv.fr/index.html
Sa scriem corect in franceza...
www.guttenberg.org
carti..pe gratis...
http://projectmanagement.ittoolbox.com/
Pentru cei ce vor sa invete Project Management
http://www.managementhelp.org/aboutfml/what-it-is.htm
Sinteze de management...daca aveti nevoie de informatie la obiect
http://www.e-articles.info/index.php#tutorials
Diverse articole pe o multime de teme...
http://www.askoxford.com/
Dictionarul Oxford, English to English
http://dictionary.cambridge.org/Default.asp?dict=F
Dictionarul Compact Cambridge (Franceza, dar exista si alte optiuni)
http://www.wordreference.com/fren/
...si un super Dictionar Francez-Englez ( plus expresii ce integreaza un anumit cuvant)
Cam atat deocamdata, dar nu imi puteti reprosa ca nu v-am facut viata putin mai usoara pe ziua de azi.
Wednesday, January 31, 2007
Numbness
I cannot spell
words of shadow
silence grows inside the circle
three times a circle , nine times a wall
rain drops cling to the window, wipe them away, like that, effortlessly
as you would crush a dream
it’s just another page of the book no one will read
one day…
morning shrinks
under the grey sky.
I cannot spell
words of shadow
silence grows inside the circle
three times a circle , nine times a wall
rain drops cling to the window, wipe them away, like that, effortlessly
as you would crush a dream
it’s just another page of the book no one will read
one day…
morning shrinks
under the grey sky.
Monday, January 22, 2007
10
« Imposibil ».
Ar fi vrut să se ridice, să reia testul, de la capăt. Lângă ea, pe terminal, căutarea continua, nebună, oarbă…
Faliile interdimensionale erau subţiri. Principiile Trecerii fuseseră expuse teoretic cu cel puţin 350 de ani în urmă. Tehnologia însă nu fusese folosită…până când izbucnise Teroarea.
Duşmanul care venea de nicăieri.
Işi amintea una dintre sesiunile de pregătire prin care trecuse, în timpul antrenamentelor preliminare. Instructorul era un individ scund, între două vârste, cu privire severă.
« Principiul multi dimensionalităţii este … »
… « Tocmai faptul că nu putem fi şi aici şi în altă parte, îl întrerupsese Aiden. Pe el ideea părea să-l fascineze. Straturile temporale sunt prea subţiri pentru a suporta presiunea. Teoretic ar putea exista matrice identice în două dimensiuni diferite, dar tensiunea la care ar fi supuse le-ar provoca distrugerea. De asemenea, transferurile de energie şi materie nu pot să aibă loc decât între anumite limite. Zâmbise uşor. Dacă ne-am muta cu toţii într-o altă dimensiune ca să trăim fericiţi sub cer senin, faliile interdimensionale s-ar curba până la a determina anihilarea celor 2 lumi. Ca să nu mai vorbim de cantitatea ab-so-lut inimaginabilă de energie ce ar fi necesară. Datorită aceluiaşi principiu, o Trecere nu poate fi făcută pentru mai mult de 7 zile. E limita maximă atinsă până acum. Trecerea în sine se face cu ajutorul unui sistem ce copiază matricea celulară şi o stochează. Acest reziduu determină curbarea straturilor temporale, provocând exact tensiunea de care am vorbit. În absenţa acestei matrici, nu ne-am mai putea însă întoarce de unde am plecat. E un soi de fir al Ariadnei, dacă vreţi… »
Aislin era sigură că nimeni altcineva nu îi înţelesese metafora….
Instructorul îl cerceta cu gura căscată, uitând de atitudinea-i severă, iar Aiden surâdea nepăsător.
« Şi atunci Distrugătorii cum de pot să invadeze o dimensiune după cealaltă, fără a suferi aceste efecte ? » întrebase cineva şovăielnic.
« Banuim că tehnologia lor nu foloseşte matrice celulare…” ripostase instructorul fără prea multă convingere. Să trecem mai departe… »
« Imposibil. »
Structura genomială a ADN-ului din firele de păr aduse de Aiden se suprapusese în proporţie de 97.5% peste unul din modelele existente în baza de date.
Stiuse încă dinainte să privească ecranul micuţului dispozitiv de analiză.
Tulburarea lui Aiden era pentru ea ca o carte deschisă.
Layna.
Se ridică şi se duse lângă el. Stătea încremenit lânga ferestră, cu o mână încleştată pe draperiile trase.
— S-a potrivit, nu ? întrebă, şi glasul îi tremură, nefiresc de slab, lipsit de orice fărâmă de voinţă.
— Da, zise Aislin, impersonal. 97.5 la sută.
Aiden se cutremură. Făra să vrea, Aislin se trezi ridicând o mână şi punând-o pe umărul lui. Ii şopti numele. Şi deodată, se trezi că Aiden parcă se frânge…o trase după el…se prăbuşiră amândoi în genunchi pe podea, el cu capul înfundat în umărul ei, cu trupul zguduit de suspine.
— Când am văzut-o…murmură…nu-ţi poţi imagina cât de tare seamănă…cât de mult…E Layna în carne şi oase şi totuşi nu e ea…parcă mi se întunecase mintea…nu vedeam decât clipa aceea…ultima clipă…Oooohhhh…
Plângea acum de-a binelea, cu deznădejde, cu dinţii strânşi şi Aislin simţea lacrimile prelingându-i-se pe piele, fierbinţi…Îi mângâie părul, incapabilă să rostească vreun cuvânt. Erau în siguranţă, îşi spuse. Nici o cameră de supraveghere nu putea să îi înregistreze slăbiciunea.
Numai că durerea lui o răscolea pe ea însăşi, ca un cuţit înveninat răsucit în rană.
« Nu vei uita niciodată, nu ? »
Lipită de el îi percepea fiecare suspin, fiecare bătaie de inimă, într-un mod agonizant de dulce..
« Vei rămâne deci al ei pentru totdeauna… »
Gândul era o suferinţă amplificată la infinit. Dincolo de el, întrebările pragmatice se înghesuiau in spaţiul conştienţei ei, cerându-şi dreptul la atenţie. Le alungă pentru încă un moment, dornică să soarbă până la capăt agonia îmbrăţişării lui Aiden.
« Imposibil ».
Ar fi vrut să se ridice, să reia testul, de la capăt. Lângă ea, pe terminal, căutarea continua, nebună, oarbă…
Faliile interdimensionale erau subţiri. Principiile Trecerii fuseseră expuse teoretic cu cel puţin 350 de ani în urmă. Tehnologia însă nu fusese folosită…până când izbucnise Teroarea.
Duşmanul care venea de nicăieri.
Işi amintea una dintre sesiunile de pregătire prin care trecuse, în timpul antrenamentelor preliminare. Instructorul era un individ scund, între două vârste, cu privire severă.
« Principiul multi dimensionalităţii este … »
… « Tocmai faptul că nu putem fi şi aici şi în altă parte, îl întrerupsese Aiden. Pe el ideea părea să-l fascineze. Straturile temporale sunt prea subţiri pentru a suporta presiunea. Teoretic ar putea exista matrice identice în două dimensiuni diferite, dar tensiunea la care ar fi supuse le-ar provoca distrugerea. De asemenea, transferurile de energie şi materie nu pot să aibă loc decât între anumite limite. Zâmbise uşor. Dacă ne-am muta cu toţii într-o altă dimensiune ca să trăim fericiţi sub cer senin, faliile interdimensionale s-ar curba până la a determina anihilarea celor 2 lumi. Ca să nu mai vorbim de cantitatea ab-so-lut inimaginabilă de energie ce ar fi necesară. Datorită aceluiaşi principiu, o Trecere nu poate fi făcută pentru mai mult de 7 zile. E limita maximă atinsă până acum. Trecerea în sine se face cu ajutorul unui sistem ce copiază matricea celulară şi o stochează. Acest reziduu determină curbarea straturilor temporale, provocând exact tensiunea de care am vorbit. În absenţa acestei matrici, nu ne-am mai putea însă întoarce de unde am plecat. E un soi de fir al Ariadnei, dacă vreţi… »
Aislin era sigură că nimeni altcineva nu îi înţelesese metafora….
Instructorul îl cerceta cu gura căscată, uitând de atitudinea-i severă, iar Aiden surâdea nepăsător.
« Şi atunci Distrugătorii cum de pot să invadeze o dimensiune după cealaltă, fără a suferi aceste efecte ? » întrebase cineva şovăielnic.
« Banuim că tehnologia lor nu foloseşte matrice celulare…” ripostase instructorul fără prea multă convingere. Să trecem mai departe… »
« Imposibil. »
Structura genomială a ADN-ului din firele de păr aduse de Aiden se suprapusese în proporţie de 97.5% peste unul din modelele existente în baza de date.
Stiuse încă dinainte să privească ecranul micuţului dispozitiv de analiză.
Tulburarea lui Aiden era pentru ea ca o carte deschisă.
Layna.
Se ridică şi se duse lângă el. Stătea încremenit lânga ferestră, cu o mână încleştată pe draperiile trase.
— S-a potrivit, nu ? întrebă, şi glasul îi tremură, nefiresc de slab, lipsit de orice fărâmă de voinţă.
— Da, zise Aislin, impersonal. 97.5 la sută.
Aiden se cutremură. Făra să vrea, Aislin se trezi ridicând o mână şi punând-o pe umărul lui. Ii şopti numele. Şi deodată, se trezi că Aiden parcă se frânge…o trase după el…se prăbuşiră amândoi în genunchi pe podea, el cu capul înfundat în umărul ei, cu trupul zguduit de suspine.
— Când am văzut-o…murmură…nu-ţi poţi imagina cât de tare seamănă…cât de mult…E Layna în carne şi oase şi totuşi nu e ea…parcă mi se întunecase mintea…nu vedeam decât clipa aceea…ultima clipă…Oooohhhh…
Plângea acum de-a binelea, cu deznădejde, cu dinţii strânşi şi Aislin simţea lacrimile prelingându-i-se pe piele, fierbinţi…Îi mângâie părul, incapabilă să rostească vreun cuvânt. Erau în siguranţă, îşi spuse. Nici o cameră de supraveghere nu putea să îi înregistreze slăbiciunea.
Numai că durerea lui o răscolea pe ea însăşi, ca un cuţit înveninat răsucit în rană.
« Nu vei uita niciodată, nu ? »
Lipită de el îi percepea fiecare suspin, fiecare bătaie de inimă, într-un mod agonizant de dulce..
« Vei rămâne deci al ei pentru totdeauna… »
Gândul era o suferinţă amplificată la infinit. Dincolo de el, întrebările pragmatice se înghesuiau in spaţiul conştienţei ei, cerându-şi dreptul la atenţie. Le alungă pentru încă un moment, dornică să soarbă până la capăt agonia îmbrăţişării lui Aiden.
Thursday, January 18, 2007
9
Alerga printr-un coridor îngust. Luminile se stinseseră şi tot ce auzea erau propriii paşi şi bătăile precipitate ale inimii. Deodată se opri. Înaintea sa, zgomotul unei prăbuşiri răsunase înfundat. Pământul începu să-i tremure sub picioare. Dându-se puţin înapoi căută sprijinul unui perete…numai că peretele nu mai era acolo. Zidurile se topeau, de parcă ar fi fost făcute din ceară şi se trezi dintr-o dată în mijlocul unei câmpii în ruine. Bucăţi de metal şi beton pretutindeni, răsucite, modelate în cele mai ciudate forme de forţa unei explozii uriaşe.
Stătea în mijlocul lor, simţind panica… urca prin ea o dată cu fiecare bătaie de inimă. Umbre se furişau printre bolovani… nu le vedea, dar le simţea, cu toate percepţiile senzoriale amplificate la maximum.
« Concentrează-te », îşi şopti, impunându-şi să treacă în modul de apărare.
Prezenţele erau atât de aproape încât o striveau. Păşi înapoi, instinctiv.
« Aislin Toth, Nemesis, Cod 451668. Activare 50%. »
Apoi in vreme ce simţea cunoscuta energie cum o inundă, ultima fărâmă de lumină se stinse în jurul ei…
— Trezeşte-te, Aislin !
Glasul lui Aiden. Intinse mână, bâjbâi şi se agăţă de umărul lui, cu teroarea înecatului. Incercă să-şi calmeze ritmul respiraţiei. Doar un vis. Işi încleştă degetele mai tare în umărul lui Aiden, ştiind că strânsoarea ei era în clipa aceea suficient de puternică cât să ucidă, dar că el nu va scoate nici măcar un sunet de durere.
— Ai găsit ceva ?
Ridică din umeri. Era încă prea tulburată ca să poată scoate un cuvânt, dar îi dădu drumul şi se întoarse spre ecranul terminalului aşezat pe noptiera de lângă pat.
Apăsă o tastă şi se holbă incredulă la rezultate.
— Două milioane şapte sute şaptezeci şi patru de intrări preliminare. Urează-mi noroc.
Abia atunci îşi dădu seama că şi el răsufla precipitat. Răsucindu-se brusc înapoi îl privi, conştientă, chiar şi în penumbra dinăuntru, de fiecare trăsătură a chipului lui, datorită vederii nocturne.
— Ce s-a întâmplat ?
— Am văzut o nălucă, gemu el…Ştii că te-am întrebat o dată dacă teoretic măcar..ar fi posibil ca noi…să existăm simultan în mai multe dimensiuni…
— Teoretic da, spuse Aislin. Era o speculaţie foarte populară la un moment dat. Dar nici o trecere nu a obţinut dovada asta… Intr-un univers paralel e posibil…însă dimensiunile acestea sunt separate de foiţe spaţio-temporale mult mai fragile…existenţa a doua matrici identice ar provoca perturbări serioase…Se opri brusc, studiindu-l confuz. Aiden, tu eşti expertul în teoria Trecerilor, nu eu.
— Da, zise Aiden, scuturând din cap. Ochii lui trădau o durere fără margini. Insă nu mai sunt sigur pe ceea ce ştiu atunci când…Aislin, poţi să faci o analiză genetică aici ?
— Aici ? Aislin înălţă din nou din umeri. Işi scosese uniforma neagră, prea bătătoare la ochi şi purta o bluză simplă şi o pereche de pantaloni albaştri, cumpărate dintr-un magazin din cale. Cu părul scurt încadrându-i chipul poate prea palid, părea aproape normală, gândi Aiden, deşi umărul încă îl mai durea din cauza strânsorii ei, ce ar fi zdrobit cu siguranţă oasele oricărui alt om. Visase urât, se gândi. Stia prea bine ce vedea Aislin în coşmarurile ei. Aceeaşi câmpie arsă, plină de ruine, aceleaşi umbre negre de care numai prin distrugere reuşeai să scapi îl bântuiau şi pe el. In asemenea clipe, le venea greu să se controleze…sau poate că mecanismele de protecţie inserate în minţile lor mai dădeau greş uneori. Si orice scăpare, oricât de mică din autocontrolul de fier pe care fuseseră siliţi să şi-l impună putea să provoace ea însăşi un dezastru…
— Da, pot, spunea Aislin. Dar va avea erori…5 până la 7%...
— Cred că e suficient, murmură Aiden. Intinse spre ea palma deschisă şi Aislin văzu două sau trei fire de păr castanii.
Alerga printr-un coridor îngust. Luminile se stinseseră şi tot ce auzea erau propriii paşi şi bătăile precipitate ale inimii. Deodată se opri. Înaintea sa, zgomotul unei prăbuşiri răsunase înfundat. Pământul începu să-i tremure sub picioare. Dându-se puţin înapoi căută sprijinul unui perete…numai că peretele nu mai era acolo. Zidurile se topeau, de parcă ar fi fost făcute din ceară şi se trezi dintr-o dată în mijlocul unei câmpii în ruine. Bucăţi de metal şi beton pretutindeni, răsucite, modelate în cele mai ciudate forme de forţa unei explozii uriaşe.
Stătea în mijlocul lor, simţind panica… urca prin ea o dată cu fiecare bătaie de inimă. Umbre se furişau printre bolovani… nu le vedea, dar le simţea, cu toate percepţiile senzoriale amplificate la maximum.
« Concentrează-te », îşi şopti, impunându-şi să treacă în modul de apărare.
Prezenţele erau atât de aproape încât o striveau. Păşi înapoi, instinctiv.
« Aislin Toth, Nemesis, Cod 451668. Activare 50%. »
Apoi in vreme ce simţea cunoscuta energie cum o inundă, ultima fărâmă de lumină se stinse în jurul ei…
— Trezeşte-te, Aislin !
Glasul lui Aiden. Intinse mână, bâjbâi şi se agăţă de umărul lui, cu teroarea înecatului. Incercă să-şi calmeze ritmul respiraţiei. Doar un vis. Işi încleştă degetele mai tare în umărul lui Aiden, ştiind că strânsoarea ei era în clipa aceea suficient de puternică cât să ucidă, dar că el nu va scoate nici măcar un sunet de durere.
— Ai găsit ceva ?
Ridică din umeri. Era încă prea tulburată ca să poată scoate un cuvânt, dar îi dădu drumul şi se întoarse spre ecranul terminalului aşezat pe noptiera de lângă pat.
Apăsă o tastă şi se holbă incredulă la rezultate.
— Două milioane şapte sute şaptezeci şi patru de intrări preliminare. Urează-mi noroc.
Abia atunci îşi dădu seama că şi el răsufla precipitat. Răsucindu-se brusc înapoi îl privi, conştientă, chiar şi în penumbra dinăuntru, de fiecare trăsătură a chipului lui, datorită vederii nocturne.
— Ce s-a întâmplat ?
— Am văzut o nălucă, gemu el…Ştii că te-am întrebat o dată dacă teoretic măcar..ar fi posibil ca noi…să existăm simultan în mai multe dimensiuni…
— Teoretic da, spuse Aislin. Era o speculaţie foarte populară la un moment dat. Dar nici o trecere nu a obţinut dovada asta… Intr-un univers paralel e posibil…însă dimensiunile acestea sunt separate de foiţe spaţio-temporale mult mai fragile…existenţa a doua matrici identice ar provoca perturbări serioase…Se opri brusc, studiindu-l confuz. Aiden, tu eşti expertul în teoria Trecerilor, nu eu.
— Da, zise Aiden, scuturând din cap. Ochii lui trădau o durere fără margini. Insă nu mai sunt sigur pe ceea ce ştiu atunci când…Aislin, poţi să faci o analiză genetică aici ?
— Aici ? Aislin înălţă din nou din umeri. Işi scosese uniforma neagră, prea bătătoare la ochi şi purta o bluză simplă şi o pereche de pantaloni albaştri, cumpărate dintr-un magazin din cale. Cu părul scurt încadrându-i chipul poate prea palid, părea aproape normală, gândi Aiden, deşi umărul încă îl mai durea din cauza strânsorii ei, ce ar fi zdrobit cu siguranţă oasele oricărui alt om. Visase urât, se gândi. Stia prea bine ce vedea Aislin în coşmarurile ei. Aceeaşi câmpie arsă, plină de ruine, aceleaşi umbre negre de care numai prin distrugere reuşeai să scapi îl bântuiau şi pe el. In asemenea clipe, le venea greu să se controleze…sau poate că mecanismele de protecţie inserate în minţile lor mai dădeau greş uneori. Si orice scăpare, oricât de mică din autocontrolul de fier pe care fuseseră siliţi să şi-l impună putea să provoace ea însăşi un dezastru…
— Da, pot, spunea Aislin. Dar va avea erori…5 până la 7%...
— Cred că e suficient, murmură Aiden. Intinse spre ea palma deschisă şi Aislin văzu două sau trei fire de păr castanii.
Wednesday, January 17, 2007
8
Femeia se plimba pe malul apei ca şi cum nimic din ceea ce era în jurul ei nu ar fi avut vreo importanţă. Colţul în care se găseau era format de un cot al râului, ce ascundea oraşul. O vegetaţie luxuriantă înăbuşea zgomotele autostrăzii din apropiere şi crea un sentiment de izolare şi pace.
Nu că el ar fi căutat izolarea. Era singurul element constant al existenţei sale, gândi Aiden, cu zilele fără noapte şi nopţile fără dimineaţă din Centura Exterioară. Uneori nu se întâmpla nimic vreme de zile întregi şi atunci singurele fiinţe cu care aveai ocazia să schimbi o vorbă sau două erau cei aidoma ţie…Aislin cel mai adesea, când împărţeau lungile ore de veghe.
Unitatea Nemesis avea în sarcină supravegherea punctelor sensibile din Centura exterioară. Sistemul de organizare al lumii lor subterane fusese creat cu minuţiozitate, până la cel mai mic detaliu. Bariera Exterioară fortifica totul. Era prima linie de apărare în faţa pericolelor din afară şi cel mai aproape de nivelul solului. Apoi venea regiunea de trecere, unde erau localizate majoritatea laboratoarelor. Se progresa atât pe verticală cât şi pe orizontală, până în centrul coloniei, « cartierul rezidenţial » cum i se spunea cu ironie amară.
Totul măsurat, programat, fixat în aceeaşi lumină artificială şi impersonală, care te obosea, te aducea la exasperare, la limita cea mai de sus a montoniei suportabile.
Meditând la asta Aiden se trezi că desenează cercuri în nisip. Se îndreptă şi privi în jos, către malul râului. Femeia se aşezase pe marginea apei şi părea absorbită într-o carte.
« Nu vă amestecaţi » era consemnul. Dar el ştia prea bine că dăduse naibii regulile de o grămadă de timp. Aşa că nu mai conta. Coborî panta puţin abruptă şi dintr-o dată se trezi aproape de ea.
Ea ridică ochii din carte şi îl privi, fără surprindere. Era tânără, mult mai tânără decât se aşteptase el, poate 18 ori 19 ani ; trăsăturile feţei nu purtau încă pecetea maturităţii.
…şi cât semăna cu ea…
În piept inima îi sări o bătaie sau două. O agonică senzaţie de sufocare, în vreme ce se întorcea acolo… Imaginea era aproape fotografică în claritatea ei.
Layna.
« Nu aici, nu acum… »
« Ai uitat, Aiden ? » întrebă umbra.
« Niciodată… Insă am făcut ceea ce trebuia să fac … » se răzvrăti el.
« Sângele de pe mâini nu ţi s-a şters încă… »
« NU ERA ALTA CALE…urlă Aiden către imaginea din mintea sa. Si tu o ştii la fel de bine ca mine !!! »
— Ţi-e rău ? întrebă tânăra femeie. Sărise în picioare, aruncând cartea. Braţele ei se întinseră spre el, aproape instinctiv. Aiden se împletici, neputând să-şi alunge de pe retină imaginea ce-l obseda. Inainte să-şi dea seama ce se întâmplă, se trezi aşezat pe iarbă, braţele ei înconjurându-i încă strâns umerii.
Trase adânc aer în piept, încercând să se dezmeticească.
— Eşti foarte palid…sigur nu te simţi rău ? repetă ea, pe acelaşi ton îngrijorat.
— Nu, protestă Aiden. Mă simt bine. O ameţeală, a trecut…Găsi cumva curajul să-i înfrunte chipul. Semeni cu cineva...apropiat mie…care…cuvintele nu se lăsau rostite…cineva care a murit acum ceva timp…Am avut senzaţia că…
— Vezi o stafie…îi completă ea fraza. Inţeleg. Îşi dădu capul pe spate şi râse, un râs cristalin, lipsit parcă de orice preocupare. După cum vezi, sunt din carne şi oase… Îi dădu drumul şi Aiden simţi că se prăbuşeşte. Nu îşi dăduse seama cât de puternice erau braţele ei.
— Eu sunt Raissa. Tu ?
Femeia se plimba pe malul apei ca şi cum nimic din ceea ce era în jurul ei nu ar fi avut vreo importanţă. Colţul în care se găseau era format de un cot al râului, ce ascundea oraşul. O vegetaţie luxuriantă înăbuşea zgomotele autostrăzii din apropiere şi crea un sentiment de izolare şi pace.
Nu că el ar fi căutat izolarea. Era singurul element constant al existenţei sale, gândi Aiden, cu zilele fără noapte şi nopţile fără dimineaţă din Centura Exterioară. Uneori nu se întâmpla nimic vreme de zile întregi şi atunci singurele fiinţe cu care aveai ocazia să schimbi o vorbă sau două erau cei aidoma ţie…Aislin cel mai adesea, când împărţeau lungile ore de veghe.
Unitatea Nemesis avea în sarcină supravegherea punctelor sensibile din Centura exterioară. Sistemul de organizare al lumii lor subterane fusese creat cu minuţiozitate, până la cel mai mic detaliu. Bariera Exterioară fortifica totul. Era prima linie de apărare în faţa pericolelor din afară şi cel mai aproape de nivelul solului. Apoi venea regiunea de trecere, unde erau localizate majoritatea laboratoarelor. Se progresa atât pe verticală cât şi pe orizontală, până în centrul coloniei, « cartierul rezidenţial » cum i se spunea cu ironie amară.
Totul măsurat, programat, fixat în aceeaşi lumină artificială şi impersonală, care te obosea, te aducea la exasperare, la limita cea mai de sus a montoniei suportabile.
Meditând la asta Aiden se trezi că desenează cercuri în nisip. Se îndreptă şi privi în jos, către malul râului. Femeia se aşezase pe marginea apei şi părea absorbită într-o carte.
« Nu vă amestecaţi » era consemnul. Dar el ştia prea bine că dăduse naibii regulile de o grămadă de timp. Aşa că nu mai conta. Coborî panta puţin abruptă şi dintr-o dată se trezi aproape de ea.
Ea ridică ochii din carte şi îl privi, fără surprindere. Era tânără, mult mai tânără decât se aşteptase el, poate 18 ori 19 ani ; trăsăturile feţei nu purtau încă pecetea maturităţii.
…şi cât semăna cu ea…
În piept inima îi sări o bătaie sau două. O agonică senzaţie de sufocare, în vreme ce se întorcea acolo… Imaginea era aproape fotografică în claritatea ei.
Layna.
« Nu aici, nu acum… »
« Ai uitat, Aiden ? » întrebă umbra.
« Niciodată… Insă am făcut ceea ce trebuia să fac … » se răzvrăti el.
« Sângele de pe mâini nu ţi s-a şters încă… »
« NU ERA ALTA CALE…urlă Aiden către imaginea din mintea sa. Si tu o ştii la fel de bine ca mine !!! »
— Ţi-e rău ? întrebă tânăra femeie. Sărise în picioare, aruncând cartea. Braţele ei se întinseră spre el, aproape instinctiv. Aiden se împletici, neputând să-şi alunge de pe retină imaginea ce-l obseda. Inainte să-şi dea seama ce se întâmplă, se trezi aşezat pe iarbă, braţele ei înconjurându-i încă strâns umerii.
Trase adânc aer în piept, încercând să se dezmeticească.
— Eşti foarte palid…sigur nu te simţi rău ? repetă ea, pe acelaşi ton îngrijorat.
— Nu, protestă Aiden. Mă simt bine. O ameţeală, a trecut…Găsi cumva curajul să-i înfrunte chipul. Semeni cu cineva...apropiat mie…care…cuvintele nu se lăsau rostite…cineva care a murit acum ceva timp…Am avut senzaţia că…
— Vezi o stafie…îi completă ea fraza. Inţeleg. Îşi dădu capul pe spate şi râse, un râs cristalin, lipsit parcă de orice preocupare. După cum vezi, sunt din carne şi oase… Îi dădu drumul şi Aiden simţi că se prăbuşeşte. Nu îşi dăduse seama cât de puternice erau braţele ei.
— Eu sunt Raissa. Tu ?
Monday, January 15, 2007
7
Inţelesese din prima clipă că Layna nu putea să supravieţuiască aşa. Trupul îi fusese mutilat groaznic de ghearele nemiloase. Era doar o masă de carne însângerată pe care, în mod ciudat, doar chipul rămăsese intact, în toată frumuseţea sa ireală. Probabil că suferea cumplit, însă adevărata agonie se citise atunci pe chipul lui Aiden, o sfâşiere la fel de sălbatică precum cea din carnea Laynei.
« Nu m-am putut concentra suficient, şoptise ea, printre gemete şi spasme incontrolabile… nu am putut să declanşez… » Ştiau amândoi la ce se referea…nu avusese nici o şansă deci în faţa creaturilor însetate de sânge.
Dar Layna mai şoptea şi alte cuvinte aproape incoerente, despre spaimă , vinovăţie şi eşec…ca şi cum faptul că nu reuşise mai avea vreo importanţă, atâta vreme cât îl plătea cu însăşi viaţa ei.
Erau singuri în pustietatea aceea..poate mai fuseseră şi alţi supravieţuitori ai luptei, din cei zece care ajunseseră acolo, însă în clipa aceea nimic nu mai conta, în afară de trupul frânt al Laynei. Stiind în sufletul ei că e inutil, Aislin înfruntase totuşi îndoiala…poate că dacă ajungeau la timp înăuntru putea fi salvată…
Insă Layna se împotrivise. Soaptele ei abia se înţelegeau, însă Aiden care stătea mai aproape le înţelesese prea bine, fiindcă pălise cumplit…încercase să caute mâna Laynei şi să i-o strângă, să îi aline durerea şi spaima, dar se trezise că intre degete îi rămân fâşii de piele însângerată şi abia îşi stăpânise un strigăt de oroare. Apoi vântul răscolise dintr-o dată cenuşile în jurul lor, prevestind furtuna.
“Trebuie să plecaţi”…gemuse Layna. “Te rog, Aiden, te rog…fă-o..te rog..te roooog…nu mai pot…te roooog… »
Ochii lui Aislin se umpluseră de lacrimi. Aiden aproape că strigase de durere…oare ce-i şoptise Layna la ureche se întrebase Aislin în lunga secundă încremenită ce urmase. Apoi Aiden scosese arma de la brâu şi o activase. Trăsese în trupul sfârtecat al Laynei. O dată, de două, de trei ori…cu precizie milimetrică, acolo unde ar fi trebuit să se afle încă organele ei vitale, curmând firicelul de viaţă ce încă mai tresărea în ea.
Aislin nu-şi putuse opri un ţipăt.
« Vino, urlase Aiden la ea, încercând să acopere furtuna. Fugiseră amândoi prin câmpurile răscolite de fulgere şi de vântul necruţător…căzând, ridicându-se, rostogolindu-se, căzând iarăşi…Mai putea parcă simţi şi acum în gură gustul de cremene al nisipului, arsura stropilor de ploaie radioactivi pe braţele goale, acolo unde nu o proteja armura de luptă.
In cele din urmă văzuseră adăpostul.. Era doar un soi de adâncitură în sol, o cavernă îngustă, însă o dată chepengul de la intrare tras şi zăvorât, se găseau în siguranţă. O uşa metalică, probabil înţesată de senzori le bara trecerea. Trebuiau doar să transmită codul hotărât, gândi Aislin şi aveau să le deschidă poarta. Inapoi în liniştea Centurii Exterioare, înapoi în lume…Trecuseră testul şi acum aveau toate nivelele de acces pe care şi le putea imagina.
Aiden. Gândul îşi aducea prea bine aminte, duruse. El se prăbuşise lângă un perete şi îşi ascunsese faţa în palme. Părea inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jur, la fel de lipsit de viaţă ca şi o bucată de stâncă. Ingenunchind lângă el îl chemase pe nume…încercase să-i strângă mâna într-a ei…mâna udă încă de sângele Laynei.
« Aiden… »
Inţelesese din prima clipă că Layna nu putea să supravieţuiască aşa. Trupul îi fusese mutilat groaznic de ghearele nemiloase. Era doar o masă de carne însângerată pe care, în mod ciudat, doar chipul rămăsese intact, în toată frumuseţea sa ireală. Probabil că suferea cumplit, însă adevărata agonie se citise atunci pe chipul lui Aiden, o sfâşiere la fel de sălbatică precum cea din carnea Laynei.
« Nu m-am putut concentra suficient, şoptise ea, printre gemete şi spasme incontrolabile… nu am putut să declanşez… » Ştiau amândoi la ce se referea…nu avusese nici o şansă deci în faţa creaturilor însetate de sânge.
Dar Layna mai şoptea şi alte cuvinte aproape incoerente, despre spaimă , vinovăţie şi eşec…ca şi cum faptul că nu reuşise mai avea vreo importanţă, atâta vreme cât îl plătea cu însăşi viaţa ei.
Erau singuri în pustietatea aceea..poate mai fuseseră şi alţi supravieţuitori ai luptei, din cei zece care ajunseseră acolo, însă în clipa aceea nimic nu mai conta, în afară de trupul frânt al Laynei. Stiind în sufletul ei că e inutil, Aislin înfruntase totuşi îndoiala…poate că dacă ajungeau la timp înăuntru putea fi salvată…
Insă Layna se împotrivise. Soaptele ei abia se înţelegeau, însă Aiden care stătea mai aproape le înţelesese prea bine, fiindcă pălise cumplit…încercase să caute mâna Laynei şi să i-o strângă, să îi aline durerea şi spaima, dar se trezise că intre degete îi rămân fâşii de piele însângerată şi abia îşi stăpânise un strigăt de oroare. Apoi vântul răscolise dintr-o dată cenuşile în jurul lor, prevestind furtuna.
“Trebuie să plecaţi”…gemuse Layna. “Te rog, Aiden, te rog…fă-o..te rog..te roooog…nu mai pot…te roooog… »
Ochii lui Aislin se umpluseră de lacrimi. Aiden aproape că strigase de durere…oare ce-i şoptise Layna la ureche se întrebase Aislin în lunga secundă încremenită ce urmase. Apoi Aiden scosese arma de la brâu şi o activase. Trăsese în trupul sfârtecat al Laynei. O dată, de două, de trei ori…cu precizie milimetrică, acolo unde ar fi trebuit să se afle încă organele ei vitale, curmând firicelul de viaţă ce încă mai tresărea în ea.
Aislin nu-şi putuse opri un ţipăt.
« Vino, urlase Aiden la ea, încercând să acopere furtuna. Fugiseră amândoi prin câmpurile răscolite de fulgere şi de vântul necruţător…căzând, ridicându-se, rostogolindu-se, căzând iarăşi…Mai putea parcă simţi şi acum în gură gustul de cremene al nisipului, arsura stropilor de ploaie radioactivi pe braţele goale, acolo unde nu o proteja armura de luptă.
In cele din urmă văzuseră adăpostul.. Era doar un soi de adâncitură în sol, o cavernă îngustă, însă o dată chepengul de la intrare tras şi zăvorât, se găseau în siguranţă. O uşa metalică, probabil înţesată de senzori le bara trecerea. Trebuiau doar să transmită codul hotărât, gândi Aislin şi aveau să le deschidă poarta. Inapoi în liniştea Centurii Exterioare, înapoi în lume…Trecuseră testul şi acum aveau toate nivelele de acces pe care şi le putea imagina.
Aiden. Gândul îşi aducea prea bine aminte, duruse. El se prăbuşise lângă un perete şi îşi ascunsese faţa în palme. Părea inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jur, la fel de lipsit de viaţă ca şi o bucată de stâncă. Ingenunchind lângă el îl chemase pe nume…încercase să-i strângă mâna într-a ei…mâna udă încă de sângele Laynei.
« Aiden… »
Monday, January 08, 2007
6
Dacă închidea ochii, aceeaşi imagine ar fi răsărit cu siguranţă şi pe retina ei. Ruinele înconjurate de umbre, pământul atât de ars sub paşii lor încât ţărâna foşnea parcă strident…O lună galbenă atârna în cerul înalt, la fel de moartă ca tot ce îi înconjura. Acolo, între ruinele acelea care fuseseră cândva un oraş, dăduseră cea mai cumplită bătălie din viaţa lor. Fusese prima. De atunci, nimic n-ar mai fi putut s-o îngrozească. La fel cum nici pentru clipele acelea terifiante nimic nu fusese în stare să o pregătească…nimic, din toate simulările şi antrenamentele lor dure nu putea întrece grozăvia secundei în care fiarele se năpustiseră asupra lor.
Işi amintea furia mocnită a lui Aiden în noaptea dinainte marii încercări.
« Nu, zău asa, nu există nici o logică în chestia asta, se răzvrătise, fără să îi mai pese de omniprezentele camere video ce înregistrau fiecare mişcare. S-a investit atât în noi, atâţia ani..pentru ca acum să fim abandonaţi pe un câmp AFARA ! »
« Rostul nostru e să fim pregătiţi să ne apărăm lumea, Aiden », protestase Layna blând. Aislin o revedea aievea, sprijintă de perete ; era mai scundă decât ei doi şi întrega-i făptură emana un aer straniu de delicateţe. Părul castaniu înconjura un chip cu adevărat frumos…offf, minunile ingineriei genetice ce aleseseră ce era mai bun dintr-înşii, pe care ochii verzi străluceau plini de lumină. Părea fragilă, o păpuşa de porţelan, gata să se frângă la orice atingere mai brutală. Iluzie, fireşte, căci ascundea o putere la fel de mare ca oricăruia dintre ei. Insă aerul acela plăpând te făcea, aproape fără voie, să îţi doreşti să o poţi ocroti. Până şi ea însăşi putea simţi aşa. Cu atât mai mult Aiden care, de când ştiau că se apropie testele finale, se comportase ca un leu în cuşcă. Ii arunca nişte priviri deznădăjduite, în cate Aislin putuse citi limpede că nu de el îi păsa…ci doar de ea…Layna să fie în siguranţă şi restul lumii putea să piară…
« De acord, Layna. Insă noi…nu suntem în acelaşi timp cele mai bune minţi ale acestei umanităţi pierdute ? Toate cunoştinţele pe care le deţinem...ce rost are să îţi arunci cele mai valoroase arme pe fereastră ? »
Era o metaforă dintr-un timp de mult pierdut…nici unul dintre ei nu văzuse vreodată o fereastră.
Remarca îi smulsese Laynei un mic hohot de râs.
« Aiden, nu încerca să te lupţi cu ceea ce este aşa cum trebuie să fie… »
« De ce ? se încăpăţânase el. Cine decide cum trebuie să fie ? »
« Nu ai de loc credinţă, şoptise ea, la fel de cald. De ce nu vrei să vrei să vezi că soarta noastră e să dăm acestor oameni un viitor mai bun ? Chiar dacă asta ne poate cere sacrificii, Aiden… »
Dar el nu putea să-i înţeleagă vorbele, pentru că el nu credea…nu în felul Laynei, înţelesese Aislin. Atunci, se simţise frustrată, fiindcă ea îi putea înţelege revolta, însă Aiden nu se obosise sa privească spre ea. Era un paradox felul în care, deşi crescuţi în acelaşi mediu « steril », fiecare dintre ei dezvoltase sisteme de valori atât de fundamental diferite. Layna era mistică într-un sens aproape religios…dacă ar fi cunoscut conceptul. Aiden îşi construise propria filozofie a damnării şi revoltei…iar pentru ea însăşi ştiinţa reprezenta axisul lumii.
In noaptea aceea, pe deal, se întrebase, poate pentru a mia oară, în vreme ce studia chipul încremenit în gânduri al lui Aiden, dacă Layna crezuse măcar până la sfârşit. Adică până în ziua următoare, când, in mijlocul ruinelor, fuseseră atacaţi şi se bătuseră până la epuizare, până la deznădejde, până la moarte. Era doar un test în fond, însă testul suprem, căruia numai cei mai buni dintre cei mai buni îi supravieţuiau.
Dar chiar şi acest fragil argument se spulberase când o găsiseră, în cele din urmă, între doi stâlpi prăbuşiţi.
Dacă închidea ochii, aceeaşi imagine ar fi răsărit cu siguranţă şi pe retina ei. Ruinele înconjurate de umbre, pământul atât de ars sub paşii lor încât ţărâna foşnea parcă strident…O lună galbenă atârna în cerul înalt, la fel de moartă ca tot ce îi înconjura. Acolo, între ruinele acelea care fuseseră cândva un oraş, dăduseră cea mai cumplită bătălie din viaţa lor. Fusese prima. De atunci, nimic n-ar mai fi putut s-o îngrozească. La fel cum nici pentru clipele acelea terifiante nimic nu fusese în stare să o pregătească…nimic, din toate simulările şi antrenamentele lor dure nu putea întrece grozăvia secundei în care fiarele se năpustiseră asupra lor.
Işi amintea furia mocnită a lui Aiden în noaptea dinainte marii încercări.
« Nu, zău asa, nu există nici o logică în chestia asta, se răzvrătise, fără să îi mai pese de omniprezentele camere video ce înregistrau fiecare mişcare. S-a investit atât în noi, atâţia ani..pentru ca acum să fim abandonaţi pe un câmp AFARA ! »
« Rostul nostru e să fim pregătiţi să ne apărăm lumea, Aiden », protestase Layna blând. Aislin o revedea aievea, sprijintă de perete ; era mai scundă decât ei doi şi întrega-i făptură emana un aer straniu de delicateţe. Părul castaniu înconjura un chip cu adevărat frumos…offf, minunile ingineriei genetice ce aleseseră ce era mai bun dintr-înşii, pe care ochii verzi străluceau plini de lumină. Părea fragilă, o păpuşa de porţelan, gata să se frângă la orice atingere mai brutală. Iluzie, fireşte, căci ascundea o putere la fel de mare ca oricăruia dintre ei. Insă aerul acela plăpând te făcea, aproape fără voie, să îţi doreşti să o poţi ocroti. Până şi ea însăşi putea simţi aşa. Cu atât mai mult Aiden care, de când ştiau că se apropie testele finale, se comportase ca un leu în cuşcă. Ii arunca nişte priviri deznădăjduite, în cate Aislin putuse citi limpede că nu de el îi păsa…ci doar de ea…Layna să fie în siguranţă şi restul lumii putea să piară…
« De acord, Layna. Insă noi…nu suntem în acelaşi timp cele mai bune minţi ale acestei umanităţi pierdute ? Toate cunoştinţele pe care le deţinem...ce rost are să îţi arunci cele mai valoroase arme pe fereastră ? »
Era o metaforă dintr-un timp de mult pierdut…nici unul dintre ei nu văzuse vreodată o fereastră.
Remarca îi smulsese Laynei un mic hohot de râs.
« Aiden, nu încerca să te lupţi cu ceea ce este aşa cum trebuie să fie… »
« De ce ? se încăpăţânase el. Cine decide cum trebuie să fie ? »
« Nu ai de loc credinţă, şoptise ea, la fel de cald. De ce nu vrei să vrei să vezi că soarta noastră e să dăm acestor oameni un viitor mai bun ? Chiar dacă asta ne poate cere sacrificii, Aiden… »
Dar el nu putea să-i înţeleagă vorbele, pentru că el nu credea…nu în felul Laynei, înţelesese Aislin. Atunci, se simţise frustrată, fiindcă ea îi putea înţelege revolta, însă Aiden nu se obosise sa privească spre ea. Era un paradox felul în care, deşi crescuţi în acelaşi mediu « steril », fiecare dintre ei dezvoltase sisteme de valori atât de fundamental diferite. Layna era mistică într-un sens aproape religios…dacă ar fi cunoscut conceptul. Aiden îşi construise propria filozofie a damnării şi revoltei…iar pentru ea însăşi ştiinţa reprezenta axisul lumii.
In noaptea aceea, pe deal, se întrebase, poate pentru a mia oară, în vreme ce studia chipul încremenit în gânduri al lui Aiden, dacă Layna crezuse măcar până la sfârşit. Adică până în ziua următoare, când, in mijlocul ruinelor, fuseseră atacaţi şi se bătuseră până la epuizare, până la deznădejde, până la moarte. Era doar un test în fond, însă testul suprem, căruia numai cei mai buni dintre cei mai buni îi supravieţuiau.
Dar chiar şi acest fragil argument se spulberase când o găsiseră, în cele din urmă, între doi stâlpi prăbuşiţi.
Wednesday, January 03, 2007
5
Aveau camere mari, în case spaţioase, cu ferestre largi, deschise spre lumină. Atâta lumină că te dureau ochii…atâta soare că le-ar fi provocat arsuri dacă Aislin n-ar fi avut grijă să îşi cumpere o cutie de cremă protectoare.
Iarbă şi frunze verzi, arome plutind în aer, flori în ronduri pe marginea străzilor... Oameni mergând fără grijă, în strălucirea caldă a după-amiezii.
Dintre toate lumile pe care le văzuse, aceasta era cea mai veselă, plină de viaţă, atât de puţin atinsă încă de plaga mortală ce urma să o spulbere în cele partu vânturi..atât de aproape de dezastrul ce se pregătea în umbră.
O durea sufletul pentru frumuseţea ce avea să se piardă, pentru sufletele ce aveau să moară. Oare câte dintre cele 6 miliarde de suflete aveau să scape ? Câteva mii poate, vânaţi, ascunzându-se prin caverne, până la extincţia totală. Nu dispuneau de o tehnolgie la fel de avansată ca a lor, îşi spuse Aislin, care să le permită să supravieţuiască.
Când nimic nu mai fusese viu pe suprafaţa planetei, se închiseseră singuri în tunelele subterane, foraseră cavităţi tot mai mari, compartimentaseră şi securziaseră fiecare colţişor…În laboratoarele sterile, amestecuri de celule nutritive se reproduceau fără încetare, asigurând alimentaţia coloniei. Alge, materii organice la limita dintre regn viu şi amorf. Nimic nu se pierdea, totul era supus unei reciclări draconice. Si totuşi, sursa de hrană era, în ciuda limitărilor de scară inerente, practic inepuizabilă. Fiindcă ei reuşiseră să ajungă acolo unde nici una dintre lumile întâlnite nu putuse. Reproduseseră procesul originar. Creeaseră viaţa dintr-un material similar presupusei « supe organice » de la începuturi.. Era singurul lucru de care puteau fi mândri…şi singurul care le permisese să nu dispară.
Sorbi o gură de apă dintr-un pahar aşezat pe noptieră, lângă ea, şi îşi concentră atenţia asupra laptopului din poală.
Degetele i se mişcau iute pe tastatură, introducând datele în programul pe care Aiden reuşise să îl creeze în mai puţin de câteva ore.
Lumile ca acestea erau vulnerabile, atât de fragile…Fireşte, nu puteau să aducă cu ei mai nimic din tehnologia lor atât de evoluată , din cauza constrângerilor Trecerii. Dar aveau totul în cap…şi pentru un geniu ca Aiden, spargerea unor sisteme bancare slab încriptate luase doar câteva minute. Făcuseră astfel rost de bani, cu care plătiseră o cameră de hotel, cu conexiune la Internet…aşa se numea aici Reţeaua şi cele două calculatoare de ultimă oră…sau aşa credeau ei… dar mergea, gândi Aislin obosită.
Generase profilurile şi acum începuse căutarea. Dacă exista vreo potrivire cu profilul unei persoane ce se gasea în vreo bază de date…oriunde, ar fi trebuit să îl găsească. Numai că şansele erau, în continuare, de una la un miliard. Frumoasă probabilitate, nu avea ce zice.
Aiden plecase, să se plimbe, zisese şi fără el, instinctiv, se simţea singură. In lumile acestea, deşi atât de pline de culoare şi sunet, sentimentul spaţiului deschis o dezorienta. Trăsese draperiile şi încuiase uşa de două ori, încercând să recreeze iluzia siguranţei din buncărele în care trăise toată viaţa. Nu că s-ar fi temut de vreun pericol fizic…însă mental, ideea lipsei de bariere se dovedea pe cât de plăcută , pe atât de neliniştitoare.
Aiden…da, el se comporta ca un turist în vacanţă. Vizita locuri şi studia oameni. Avusese dintotdeauna o pasiune pentru ştiinţele exacte şi trecuse multă vreme de când ea descoperise ce făcea el în ascuns. Construia paralele între evoluţia propriei lor lumi, Alfa, cum i se spunea în limbajul curent şi cele pe care le întâlniseră în Treceri…Selectând factorii cheie, pe baza studiului istoriei locale şi încercând să detecteze punctele de fractură interdimensională. Era o muncă titanică, cu rezultate destul de vagi, fiindcă nu avea niciodată timpul suficient pentru a aduna informaţiile necesare, însă, după cum îi plăcea lui Aiden să spună, îţi deschidea perspective.
Işi amintea de o seară petrecută tot pe o astfel de lume, atinsă de fiorul distrugerii. Nu pe Alfa, fiindcă acolo supravegherea era permanentă şi făra vreun respect pentru intimitate. Acolo nu puteau exista revolte, răzvrătiri inutile…iar în cazul lor cu atât mai puţin.
In seara aceea..era o seară cu stele şi lună, îşi aminti Aislin, ca prin vis, şezuseră amândoi pe o culme de deal, aproape de o pădure…era toamnă cu parfum de frunze veştede şi iarbă arsă…o toamnă cum nu văzuse niciodată, poate doar în vechi înregistrări păzite draconic, fiindcă ar fi putut trezi nostalgii şi împinge la revolte.
Aiden se aşezase lângă ea, strângându-şi genunchii la piept, într-un gest instinctiv de apărare. Luna îşi revărsa din înalt lumina argintată şi Aislin, privindu-l printre gene, ştiuse la ce se gândea el.
Era închis în sine însuşi până la perfecţiunea unui cristal, însă dincolo de apele acestuia ea tot îi putea percepe zbaterea zadarnică. Trecutul care nu ierta…remuşcările care rodeau.
Aveau camere mari, în case spaţioase, cu ferestre largi, deschise spre lumină. Atâta lumină că te dureau ochii…atâta soare că le-ar fi provocat arsuri dacă Aislin n-ar fi avut grijă să îşi cumpere o cutie de cremă protectoare.
Iarbă şi frunze verzi, arome plutind în aer, flori în ronduri pe marginea străzilor... Oameni mergând fără grijă, în strălucirea caldă a după-amiezii.
Dintre toate lumile pe care le văzuse, aceasta era cea mai veselă, plină de viaţă, atât de puţin atinsă încă de plaga mortală ce urma să o spulbere în cele partu vânturi..atât de aproape de dezastrul ce se pregătea în umbră.
O durea sufletul pentru frumuseţea ce avea să se piardă, pentru sufletele ce aveau să moară. Oare câte dintre cele 6 miliarde de suflete aveau să scape ? Câteva mii poate, vânaţi, ascunzându-se prin caverne, până la extincţia totală. Nu dispuneau de o tehnolgie la fel de avansată ca a lor, îşi spuse Aislin, care să le permită să supravieţuiască.
Când nimic nu mai fusese viu pe suprafaţa planetei, se închiseseră singuri în tunelele subterane, foraseră cavităţi tot mai mari, compartimentaseră şi securziaseră fiecare colţişor…În laboratoarele sterile, amestecuri de celule nutritive se reproduceau fără încetare, asigurând alimentaţia coloniei. Alge, materii organice la limita dintre regn viu şi amorf. Nimic nu se pierdea, totul era supus unei reciclări draconice. Si totuşi, sursa de hrană era, în ciuda limitărilor de scară inerente, practic inepuizabilă. Fiindcă ei reuşiseră să ajungă acolo unde nici una dintre lumile întâlnite nu putuse. Reproduseseră procesul originar. Creeaseră viaţa dintr-un material similar presupusei « supe organice » de la începuturi.. Era singurul lucru de care puteau fi mândri…şi singurul care le permisese să nu dispară.
Sorbi o gură de apă dintr-un pahar aşezat pe noptieră, lângă ea, şi îşi concentră atenţia asupra laptopului din poală.
Degetele i se mişcau iute pe tastatură, introducând datele în programul pe care Aiden reuşise să îl creeze în mai puţin de câteva ore.
Lumile ca acestea erau vulnerabile, atât de fragile…Fireşte, nu puteau să aducă cu ei mai nimic din tehnologia lor atât de evoluată , din cauza constrângerilor Trecerii. Dar aveau totul în cap…şi pentru un geniu ca Aiden, spargerea unor sisteme bancare slab încriptate luase doar câteva minute. Făcuseră astfel rost de bani, cu care plătiseră o cameră de hotel, cu conexiune la Internet…aşa se numea aici Reţeaua şi cele două calculatoare de ultimă oră…sau aşa credeau ei… dar mergea, gândi Aislin obosită.
Generase profilurile şi acum începuse căutarea. Dacă exista vreo potrivire cu profilul unei persoane ce se gasea în vreo bază de date…oriunde, ar fi trebuit să îl găsească. Numai că şansele erau, în continuare, de una la un miliard. Frumoasă probabilitate, nu avea ce zice.
Aiden plecase, să se plimbe, zisese şi fără el, instinctiv, se simţea singură. In lumile acestea, deşi atât de pline de culoare şi sunet, sentimentul spaţiului deschis o dezorienta. Trăsese draperiile şi încuiase uşa de două ori, încercând să recreeze iluzia siguranţei din buncărele în care trăise toată viaţa. Nu că s-ar fi temut de vreun pericol fizic…însă mental, ideea lipsei de bariere se dovedea pe cât de plăcută , pe atât de neliniştitoare.
Aiden…da, el se comporta ca un turist în vacanţă. Vizita locuri şi studia oameni. Avusese dintotdeauna o pasiune pentru ştiinţele exacte şi trecuse multă vreme de când ea descoperise ce făcea el în ascuns. Construia paralele între evoluţia propriei lor lumi, Alfa, cum i se spunea în limbajul curent şi cele pe care le întâlniseră în Treceri…Selectând factorii cheie, pe baza studiului istoriei locale şi încercând să detecteze punctele de fractură interdimensională. Era o muncă titanică, cu rezultate destul de vagi, fiindcă nu avea niciodată timpul suficient pentru a aduna informaţiile necesare, însă, după cum îi plăcea lui Aiden să spună, îţi deschidea perspective.
Işi amintea de o seară petrecută tot pe o astfel de lume, atinsă de fiorul distrugerii. Nu pe Alfa, fiindcă acolo supravegherea era permanentă şi făra vreun respect pentru intimitate. Acolo nu puteau exista revolte, răzvrătiri inutile…iar în cazul lor cu atât mai puţin.
In seara aceea..era o seară cu stele şi lună, îşi aminti Aislin, ca prin vis, şezuseră amândoi pe o culme de deal, aproape de o pădure…era toamnă cu parfum de frunze veştede şi iarbă arsă…o toamnă cum nu văzuse niciodată, poate doar în vechi înregistrări păzite draconic, fiindcă ar fi putut trezi nostalgii şi împinge la revolte.
Aiden se aşezase lângă ea, strângându-şi genunchii la piept, într-un gest instinctiv de apărare. Luna îşi revărsa din înalt lumina argintată şi Aislin, privindu-l printre gene, ştiuse la ce se gândea el.
Era închis în sine însuşi până la perfecţiunea unui cristal, însă dincolo de apele acestuia ea tot îi putea percepe zbaterea zadarnică. Trecutul care nu ierta…remuşcările care rodeau.
Subscribe to:
Posts (Atom)
