4
Aiden se trezi întins cu faţa în jos, în iarba fragedă. Un copac bătrân răspândea o umbră plăcută, ocrotitoare, deasupra lui, filtrând lumina soarelui. Un adevărat noroc, îşi spuse, altfel s-ar fi ales cu arsuri destul de incomode, cum li se întâmplase ultima dată…Pentru cei ce îşi trăiseră toată viaţa în subterane iluminate artificial, lumina vie a astrului zilei putea fi un chin.
Scoase dintr-un buzunar o pereche de ochelari de soare şi şi-i puse la ochi, aşteptând ca vederea să se ajusteze la noile condiţii. Pe cât se părea Trecerea se făcuse fără probleme. Ca măsură de precauţie, se strădui să recite în minte cele câteva cuvinte cheie inserate acolo, care să îi demonstreze integritatea neuronilor.
Fiindcă Aislin nu se temea degeaba, îşi spuse. Fiecare Trecere reprezenta în sine un pericol imens. Puteau pur şi simplu să se dezintegreze complet între dimensiuni, sau să se recompună anapoda, într-un mod care i-ar fi ucis instantaneu. Ori ar fi putut să-şi piardă minţile. Din fericire nu se întâmplase nici de data asta, gândi, când la picioare i se aşternu umbra alungită a unui trup zvelt.
Purta şi ea ochelarii de soare şi vioiciunea cu care se ridicase în picioare arăta că îşi păstrase atât facultăţile fizice cât şi pe cele intelectuale.
- Leneşule, râse Aislin, cu obraji îmbujoraţi, dincolo de care el ghici fiorul de-abia reţinut al spaimei prin care tocmai trecuse.
Râdea atât de rar…
Se răsuci pe spate iarăşi, gustând parfumul plin de prospeţime, foşnetul ierbii strivite sub greutatea trupului, murmurul abia perceptibil al vântului printre copaci. Senzaţii pe care nici unul dintre cele trei milioane cinci sute şaizeci şi două de suflete adăpostite în subteranele lumii lor nu le trăise vreodată. Cu excepţia membrilor unităţii Nemesis, se corectă, trist. Cei mai vinovaţi şi totuşi cei mai liberi dintre ei toţi…
Ar fi zăcut în iarba aceea mângâietoare pentru o eternitate…până i-ar fi crescut rădăcini groase, ca unuia dintre copacii din jur…senzaţie de contopire totală cu un regn vegetal de a cărei existenţă nu ştiuse decât din holograme…
Treceri…lupte…moarte şi distrugere…iminenţa distrugerii…mai era oare şi altceva în viaţă ? Nu, îşi spuse Aiden, nu pentru el. Nu pentru ei. Ridică spre Aislin o privire stăpânită.
— Avem şapte zile..din clipa asta, îi spuse. Crezi că vom reuşi ?
Ea se îngândură dintr-o dată.
— Glumeşti ? ştii ce mi-a cerut comandantul ?
— Nu eu sunt specialistul, zâmbi Aiden. Am înţeles însă că suntem aici pentru a găsi ceva…
— Dimensiunea asta e asediată, zise Aislin, aşezându-se în iarbă, lângă el. E o problemă de săptămâni, poate luni până când va cădea…Strivi cu vârful piciorului corola unei flori de pădure, cu tulpină firavă. Până când toate astea vor fi cenuşă. Dar analizele departamentului de operaţiuni speciale au relevat că aici, in dimensiunea asta, s-ar putea găsi un factor genetic care să îi poată distruge…Nu ca atare, fireşte…Dar într-unul din programele noastre… Totuşi, e vorba de un calcul probabilistic şi atât. Estimările noastre arată că în dimensiunea asta ar exista aproximativ şase miliarde de oameni.
Aiden lăsă să-i scape un fluierat uşor.
— Căutăm un fir de nisip…
— Pot face nişte analize, zise Aislin fără prea multă convingere. Nişte modele dinamice ar ajuta…simularea profilului fenotipic pe baza genotipului şi apoi prin căutare în bazele lor de date…Insă şase miliarde de oameni pot prezenta o infinitate de combinaţii genetice, Aiden…Nici măcar cu un sistem ultra-performant şi admiţând că ar exista profile computerizate pentru fiecare persoană de pe lumea asta…şapte zile e prea puţin…
— Şapte zile e tot ce avem, o contrazise Aiden blând.
Stiau amândoi ce însemnau fie şi câteva secunde în plus. In dimensiunea aceea străină, corpurile lor erau supuse unei presiuni formidabile. Nimeni în afara lor nu ar fi putut să o suporte…şi secretul rezistenţei zăcea adânc îngropat în celulele lor. Insă limita maximă era de şapte zile…şi încă nu uitaseră ce se întâmplase la primele Treceri, cu cei ce se aventuraseră imprudent…Explodai, pur şi simplu, într-o masă de sânge şi organe încă pulsând…din cauza enormei solicitări de a fi acolo unde nu erai de fapt…
— …daaaa….oftă Aislin prelung. Închise o clipă ochii şi îşi ridică fruntea spre cer, spre tavanul de frunziş pe care pădurea îl aşternea deasupra capetelor lor. Ar fi bine să începem.
Sunday, December 31, 2006
Thursday, December 21, 2006
3
Sala în care intraseră era la fel de monotonă ca interior ca şi celelalte din Bariera exterioară. Doar monitoarele şi pupitrele pe care luminiţe multicolore clipoceau la răstimpuri o diferenţiau de celelalte. Nu avea scaune, nici mese, nici vreun alt soi de echipament. Părea doar o încăpere cu pereţi de un cenuşiu practic şi neoane fluorescente, însă era mult mai mult decât atât. Era unul dintre puţinele locuri din care se putea deschide o Trecere. Situat la confluenţa unor câmpuri magnetice şi a unor linii energetice importante. Alegerea locaţiei făcea şi ea parte din magie, îşi spuse Aisilin, în vreme ce uşa grea se zăvora în spatele lor din proprie voinţă ( toate uşile şi porţile din Bariera exterioară erau dotate cu sisteme « inteligente » de recunoaştere a celor ce treceau prin ele şi de auto-închidere — măsură de siguranţă suplimentară, împotriva oricărei posibile erori umane).
Aiden se duse direct la una dintre firidele în care se aprindeau şi se stingeau luminiţe. In ciuda dispoziţiei meditative de mai devreme, acum era perfect stăpân pe sine. Aisilin nu era la fel de bună ca el la a deschide Treceri..nu avea acel al şaselea simţ care să o avertizeze când e momentul potrivit.
Etapele identificării ( amprentă vocală, palmară şi a retinei) se derulară una după alta. O paranoia a securităţii, gândi Aiden, în vreme ce repeta, cu glas la fel de cenuşiu ca şi pereţii, litania obişnuită.
- Aiden Mayer. Departament Proiecte Speciale, unitatea Nemesis. Cod de identificare 548921. Cod de acces « Dark Lord », operaţiunea « Ragnarok ».
Ciudată şi pasiunea pentru mitologie a superiorilor săi, îi mai trecu prin minte, înainte de a se aşeza la pupitrul de comandă. Aislin îi urmări mâinile începând să-i alerge imposibil de repede peste butoane.
- Activez sistemul, anunţă, pe acelaşi ton impersonal. Pornesc oscilatoarele şi declanşatoarele de frecvenţă. Introducerea coordonatelor 6-A-5-I-R-A-3-6-6. Energia de trecere la 25 la sută şi creşte…
Nu era nevoie să spună cu glas tare fiecare etapă a procesului, ea ştia la fel de bine ca şi el ce face, însă îşi dăduse de mult seama că Aislin se temea de Treceri şi încerca pe cât posibil să-i alunge încordarea. Într-adevăr, vocea familiară păru să o relaxeze o clipă. Se sprijini de un perete, adunându-şi puterile.
- Generatoarele de energie la 75 la sută, spuse Aiden, la fel de mecanic. Verific coordonatele. Frecvenţa principală se stabilizează. Dislocarea spaţio-temporală cam în 10 secunde.
Aislin îşi ridică fruntea şi-i aruncă o privire hăituită. Buzele-i se chinuiră să schiţeze un zâmbet.
- Frecvenţa principală stabilă, anunţă Aiden calm. Ne vedem dincolo, Aislin…
Şi Trecură.
Trupurile li se descompuseră în celule, molecule, atomi, particule infinitezimale, propulsate de fluxul energetic. In încăpere străluci, vreme de o clipă, o lumină comparabilă cu o explozie atomică miniaturală. De îndată ce aceasta dispăru, neoanele fluorescente pe bază de senzori se stinseră şi ele, conform programului de economisire a energiei.
Sala în care intraseră era la fel de monotonă ca interior ca şi celelalte din Bariera exterioară. Doar monitoarele şi pupitrele pe care luminiţe multicolore clipoceau la răstimpuri o diferenţiau de celelalte. Nu avea scaune, nici mese, nici vreun alt soi de echipament. Părea doar o încăpere cu pereţi de un cenuşiu practic şi neoane fluorescente, însă era mult mai mult decât atât. Era unul dintre puţinele locuri din care se putea deschide o Trecere. Situat la confluenţa unor câmpuri magnetice şi a unor linii energetice importante. Alegerea locaţiei făcea şi ea parte din magie, îşi spuse Aisilin, în vreme ce uşa grea se zăvora în spatele lor din proprie voinţă ( toate uşile şi porţile din Bariera exterioară erau dotate cu sisteme « inteligente » de recunoaştere a celor ce treceau prin ele şi de auto-închidere — măsură de siguranţă suplimentară, împotriva oricărei posibile erori umane).
Aiden se duse direct la una dintre firidele în care se aprindeau şi se stingeau luminiţe. In ciuda dispoziţiei meditative de mai devreme, acum era perfect stăpân pe sine. Aisilin nu era la fel de bună ca el la a deschide Treceri..nu avea acel al şaselea simţ care să o avertizeze când e momentul potrivit.
Etapele identificării ( amprentă vocală, palmară şi a retinei) se derulară una după alta. O paranoia a securităţii, gândi Aiden, în vreme ce repeta, cu glas la fel de cenuşiu ca şi pereţii, litania obişnuită.
- Aiden Mayer. Departament Proiecte Speciale, unitatea Nemesis. Cod de identificare 548921. Cod de acces « Dark Lord », operaţiunea « Ragnarok ».
Ciudată şi pasiunea pentru mitologie a superiorilor săi, îi mai trecu prin minte, înainte de a se aşeza la pupitrul de comandă. Aislin îi urmări mâinile începând să-i alerge imposibil de repede peste butoane.
- Activez sistemul, anunţă, pe acelaşi ton impersonal. Pornesc oscilatoarele şi declanşatoarele de frecvenţă. Introducerea coordonatelor 6-A-5-I-R-A-3-6-6. Energia de trecere la 25 la sută şi creşte…
Nu era nevoie să spună cu glas tare fiecare etapă a procesului, ea ştia la fel de bine ca şi el ce face, însă îşi dăduse de mult seama că Aislin se temea de Treceri şi încerca pe cât posibil să-i alunge încordarea. Într-adevăr, vocea familiară păru să o relaxeze o clipă. Se sprijini de un perete, adunându-şi puterile.
- Generatoarele de energie la 75 la sută, spuse Aiden, la fel de mecanic. Verific coordonatele. Frecvenţa principală se stabilizează. Dislocarea spaţio-temporală cam în 10 secunde.
Aislin îşi ridică fruntea şi-i aruncă o privire hăituită. Buzele-i se chinuiră să schiţeze un zâmbet.
- Frecvenţa principală stabilă, anunţă Aiden calm. Ne vedem dincolo, Aislin…
Şi Trecură.
Trupurile li se descompuseră în celule, molecule, atomi, particule infinitezimale, propulsate de fluxul energetic. In încăpere străluci, vreme de o clipă, o lumină comparabilă cu o explozie atomică miniaturală. De îndată ce aceasta dispăru, neoanele fluorescente pe bază de senzori se stinseră şi ele, conform programului de economisire a energiei.
Wednesday, December 20, 2006
More prose...comments please
2
Aiden zăcea întins pe spate, în patul care ocupa aproape întreaga suprafaţă a camerei. Era un spaţiu îngust, ce trăda mai mult decât orice altceva lipsa resurselor. Doi metri pătraţi, un pat şi un soi de tăblie metalică ce putea fi fie transformată în masă, fie pliată în perete şi fixată acolo.
Sub patul destul de incomod se găsea singurul loc unde puteai aşeza ceva, un sertar imens, ce adăpostea puţinele sale lucruri. De fapt…de ce ce ar fi avut nevoie, gândi ? Pentru el şi cei ca el, unitatea Nemesis reprezenta totul.
Medita la ironia pentru care preferaseră să le inculce încă din fragedă copilărie dorinţa de a şti cât mai multe, de a se perfecţiona într-un anumit domeniu. Pe el îl pasionaseră deopotrivă, computerele şi istoria. Apoi descoperise sociologia şi filosofia…de fapt una decursese din alta, îşi spuse, fiindcă dacă n-ar fi fost un geniu în sisteme de date, nu ar fi reuşit niciodată să spargă cele trei rânduri de criptări ale marii biblioteci. Lecturile sale secrete şi interzise îi lăsaseră un gust amar. Ajunsese să conştientizeze acut închisoarea în care trăia. Un prizonierat atât fizic cât mai ales spiritual…cu mintea şi imaginaţia izbindu-se implacabil de zidurile fortăreţei care era Bariera Exterioară.
« Orice fiinţă umană are nevoie de orizont. Fără o motivaţie dincolo de sfera imediatului, fără o speranţă, existenţa devine o povară inutilă. Simpla supravieţuire nu este şi nu poate deveni un scop în sine. In cazul nostru, perpetuarea speciei presupune tocmai anularea ca specie, fiindcă în lipsa idealurilor împărtăşite, orice scop dispare.”
Asemenea cugetări ar fi fost privite fără îndoială cu mare scepticism de psihologii ce le supravegheau fără încetare reacţiile şi atitudinile.
Pe bună dreptate, gândi Aiden, sarcastic. Şi eu aş fi atent pe lângă o bombă cu ceas.
Auzi o bătaie în uşă. Foarte înceată, într-un anume fel, un semnal pe care doar ei îl cunoşteau, dar suficient cât să-i întrerupă reveria.
« …şi iat-o, îşi spuse, într-adevăr exploziva noastră Aislin… »
– Eşti pregătit ? îl întrebă ea fără vreo introducere.
– …perfectul contrariu şi perfecta complementaritate..îşi termină Aiden gândul cu voce tare…de parcă nu ar fi auzit-o.
– Iarăşi cu mintea aiurea ?
– Da, oftă el. Sunt gata.
– E bine, fiindcă am nevoie de tine ca să deschidem trecerea.
– Eroul zilei, surâse Aiden strâmb. Se ridică din pat, cu o iuţeală nebănuită a mişcărilor. Aveau ceva elastic, aproape inuman în ele. Aislin nu intrase. Nu ar fi avut loc amândoi. Il privea din uşă, cu o expresie mustrătoare pe faţă.
– Te joci cu focul, Aiden. Intr-o zi cineva o sa descopere…
– …că sunt nebun ? o întrerupse el rece.
– Da, poate…murmură ea. O sclipire ciudată îi trecu prin priviri. Suntem ceea ce suntem şi facem ceea ce trebuie, ştii asta nu?
– Te-ai gândit vreodată cât de norocoşi suntem ? şopti Aiden, şi Aislin se uită la el mirată, încercând să-şi disimuleze surpriza, de teama necruţătoarelor sisteme de observare aflate pretutindeni. Te-ai gândit vreodată că simplul fapt de a putea ieşi de aici e o binecuvântare ? De a putea respira alt aer…de a călca pe pământ…Tocmai noi, care…suntem ceea ce suntem…Privilegiul libertăţii de a fi…
– Cenuşă în cenuşă…zise Aislin sec. Binecuvântare în moarte, Aiden ? Atâta timp cât nu vom găsi o ieşire, libertatea noastră e doar distrugerea altora.
Tăcu o clipă muşcându-şi buzele. Apoi îşi ridică ochii spre el şi de data asta privirea îi era tăioasă ca oţelul.
— Vii ?
Aiden zăcea întins pe spate, în patul care ocupa aproape întreaga suprafaţă a camerei. Era un spaţiu îngust, ce trăda mai mult decât orice altceva lipsa resurselor. Doi metri pătraţi, un pat şi un soi de tăblie metalică ce putea fi fie transformată în masă, fie pliată în perete şi fixată acolo.
Sub patul destul de incomod se găsea singurul loc unde puteai aşeza ceva, un sertar imens, ce adăpostea puţinele sale lucruri. De fapt…de ce ce ar fi avut nevoie, gândi ? Pentru el şi cei ca el, unitatea Nemesis reprezenta totul.
Medita la ironia pentru care preferaseră să le inculce încă din fragedă copilărie dorinţa de a şti cât mai multe, de a se perfecţiona într-un anumit domeniu. Pe el îl pasionaseră deopotrivă, computerele şi istoria. Apoi descoperise sociologia şi filosofia…de fapt una decursese din alta, îşi spuse, fiindcă dacă n-ar fi fost un geniu în sisteme de date, nu ar fi reuşit niciodată să spargă cele trei rânduri de criptări ale marii biblioteci. Lecturile sale secrete şi interzise îi lăsaseră un gust amar. Ajunsese să conştientizeze acut închisoarea în care trăia. Un prizonierat atât fizic cât mai ales spiritual…cu mintea şi imaginaţia izbindu-se implacabil de zidurile fortăreţei care era Bariera Exterioară.
« Orice fiinţă umană are nevoie de orizont. Fără o motivaţie dincolo de sfera imediatului, fără o speranţă, existenţa devine o povară inutilă. Simpla supravieţuire nu este şi nu poate deveni un scop în sine. In cazul nostru, perpetuarea speciei presupune tocmai anularea ca specie, fiindcă în lipsa idealurilor împărtăşite, orice scop dispare.”
Asemenea cugetări ar fi fost privite fără îndoială cu mare scepticism de psihologii ce le supravegheau fără încetare reacţiile şi atitudinile.
Pe bună dreptate, gândi Aiden, sarcastic. Şi eu aş fi atent pe lângă o bombă cu ceas.
Auzi o bătaie în uşă. Foarte înceată, într-un anume fel, un semnal pe care doar ei îl cunoşteau, dar suficient cât să-i întrerupă reveria.
« …şi iat-o, îşi spuse, într-adevăr exploziva noastră Aislin… »
– Eşti pregătit ? îl întrebă ea fără vreo introducere.
– …perfectul contrariu şi perfecta complementaritate..îşi termină Aiden gândul cu voce tare…de parcă nu ar fi auzit-o.
– Iarăşi cu mintea aiurea ?
– Da, oftă el. Sunt gata.
– E bine, fiindcă am nevoie de tine ca să deschidem trecerea.
– Eroul zilei, surâse Aiden strâmb. Se ridică din pat, cu o iuţeală nebănuită a mişcărilor. Aveau ceva elastic, aproape inuman în ele. Aislin nu intrase. Nu ar fi avut loc amândoi. Il privea din uşă, cu o expresie mustrătoare pe faţă.
– Te joci cu focul, Aiden. Intr-o zi cineva o sa descopere…
– …că sunt nebun ? o întrerupse el rece.
– Da, poate…murmură ea. O sclipire ciudată îi trecu prin priviri. Suntem ceea ce suntem şi facem ceea ce trebuie, ştii asta nu?
– Te-ai gândit vreodată cât de norocoşi suntem ? şopti Aiden, şi Aislin se uită la el mirată, încercând să-şi disimuleze surpriza, de teama necruţătoarelor sisteme de observare aflate pretutindeni. Te-ai gândit vreodată că simplul fapt de a putea ieşi de aici e o binecuvântare ? De a putea respira alt aer…de a călca pe pământ…Tocmai noi, care…suntem ceea ce suntem…Privilegiul libertăţii de a fi…
– Cenuşă în cenuşă…zise Aislin sec. Binecuvântare în moarte, Aiden ? Atâta timp cât nu vom găsi o ieşire, libertatea noastră e doar distrugerea altora.
Tăcu o clipă muşcându-şi buzele. Apoi îşi ridică ochii spre el şi de data asta privirea îi era tăioasă ca oţelul.
— Vii ?
Tuesday, December 19, 2006
Putina proza...
I
În cuşca ei de sticlă, femeia privi cifrele ce clipeau pe monitorul îngust. 16.53 în ore standard…o abstracţie menită să înlocuiască firescul ciclu al zilelor şi al nopţilor care poate că acolo, undeva, afară, îşi urma drumul său dintotdeauna.
Lumina artificială din coridoarele şi cubiculele înguste se stingea însă după un program bine stabilit, calculat în funcţie de necesităţi stricte. Totul se făcea după un program aici, în Bariera Exterioară şi uneori motonia devenea copleşitoare, chiar pentru cei de mult obişnuiţi cu terna curgere a intervalelor de timp.
Auzul antrenat prinse un zgomot de paşi. Ridică capul şi privi în lungul coridorului din faţă. Postul de supraveghere se afla la intersecţia mai multor asemenea drumuri labirintice, în care fără o hartă magnetică te puteai extrem de uşor rătăci. Tresări , văzând perechea care se apropia. Mers sigur, ţinuta foarte dreaptă, îmbrăcămintea simplă şi micuţa insignă cu aripile de argint fixată pe piept, nu te puteau lăsa să te înşeli. Proiecte spciale, unitatea Nemesis.
Ii dădeau fiori pe şira spinării, recunoscu, şi de fiecare dată, când se întâmpla să-i iasă în cale, se întreba dacă poveştile ce umblau pe seama lor erau adevărate.
Ajunseseră lângă ea acum. Inghiţind greu, lua cu vârful degetelor cardul magnetic pe care i-l întinsese una dintre umbrele îmbrăcate în negru şi o trecu prin fanta terminalului din faţa ei. O voce metalică, impersonală, umplu spaţiul îngust.
“ ID acceptat. Aislin Toth, Proiecte Speciale. Cod 451668.”
Fără un cuvânt, femeia întinse cardul înapoi, prin ferestruica cuştii ei de piatră. Uşile se deschiseră in faţa lor, apoi se închiseră la loc, impenetrabil. Işi stăpâni cu greu un tremur. Ar fi putut jura că o atinsese fiorul morţii.
- Ii era frică, spuse Aislin, după câţiva paşi. Iţi jur..puteam să o simt…tremura toată.
Bărbatul de lângă ea ridică din umeri, nepăsător, însă glasul avea ceva înciudat în el, când îi răspunse.
- Ştii poveştile care umblă, Aislin. Zău aşa…Era înalt, cu părul de un blond deschis, aproape alb în lumina fluorescentă din pasajul de trecere. Ochii însă păreau negri…un albastru foarte închis. Ochi cercetători şi în acelaşi timp plini de linişte, trecând pe deasupra lucrurilor fără să zăbovească prea mult, măturând suprafeţele, evitând profunzimea. Insă nimic altceva în fiinţa sa nu trăda liniştea sau delăsarea. Mai mult un arc încordat, aşteptând în orice clipă să elibereze săgeata fatală.
- Resemnare ? întrebă ea ironic. Cum mergea lângă el, aveau aproape aceeaşi înălţime, deşi se deosebeau în rest ca ziua de noapte. Aislin era brunetă, cu trăsături frumoase, o gură voluntară şi ochi care chiar şi în lumina aceea apăreau de un verde intens. Chiar şi uniforma întunecată, cu liniile ei simple, austere, nu reuşea să-i ascundă perfecţiunea trupului.
- Oboseală, ripostă Aiden. Le e la fel de teamă de noi ca şi de EI…
Aislin nu-i răspunse. Părea că meditează adânc şi era greu de ştiut dacă la vorbele lui, ori la vreun gând răzleţ ce-i trecea tocmai atunci prin minte. Aiden nu mai spuse nici el nimic. Ajunseseră la o altă uşă, însă aceasta nepăzită. Aisilin îşi scoase din nou cardul şi-l trecu printr-o altă fantă magnetică, apoi tastă în grabă câteva cifre. Trecură. In faţa lor, o sală îngustă, scăldată în aceeaşi lumină fluorescentă ce domnea pretutindeni. In centru o masă şi câteva scaune, nu foarte comode, după toate aparenţele. Liniştea deplină. Apoi, de undeva din dreapta, din spatele unei uşi ce alunecă în suporturile ei ca să o lase să iasă, apoi se închise imediat la loc, se ivi o făptură scundă, aproape fragilă.
Deşi nu răzbătuse decât un fâşâit slab, ei se răsuciră instantaneu spre locul din care apăruse.
- Doamnă…
- Ne-aţi chemat ?
- Da, spuse femeia. Era într-adevăr micuţă, plăpândă, ca o plantă ţinută la întuneric, şi parea foarte obosită. Purta acelaşi soi de uniformă neagră ca şi ei, dar fără aripile deschise. Oftă şi îngrijorarea i se putea citi pe faţă. Am de lucru pentru voi.
În cuşca ei de sticlă, femeia privi cifrele ce clipeau pe monitorul îngust. 16.53 în ore standard…o abstracţie menită să înlocuiască firescul ciclu al zilelor şi al nopţilor care poate că acolo, undeva, afară, îşi urma drumul său dintotdeauna.
Lumina artificială din coridoarele şi cubiculele înguste se stingea însă după un program bine stabilit, calculat în funcţie de necesităţi stricte. Totul se făcea după un program aici, în Bariera Exterioară şi uneori motonia devenea copleşitoare, chiar pentru cei de mult obişnuiţi cu terna curgere a intervalelor de timp.
Auzul antrenat prinse un zgomot de paşi. Ridică capul şi privi în lungul coridorului din faţă. Postul de supraveghere se afla la intersecţia mai multor asemenea drumuri labirintice, în care fără o hartă magnetică te puteai extrem de uşor rătăci. Tresări , văzând perechea care se apropia. Mers sigur, ţinuta foarte dreaptă, îmbrăcămintea simplă şi micuţa insignă cu aripile de argint fixată pe piept, nu te puteau lăsa să te înşeli. Proiecte spciale, unitatea Nemesis.
Ii dădeau fiori pe şira spinării, recunoscu, şi de fiecare dată, când se întâmpla să-i iasă în cale, se întreba dacă poveştile ce umblau pe seama lor erau adevărate.
Ajunseseră lângă ea acum. Inghiţind greu, lua cu vârful degetelor cardul magnetic pe care i-l întinsese una dintre umbrele îmbrăcate în negru şi o trecu prin fanta terminalului din faţa ei. O voce metalică, impersonală, umplu spaţiul îngust.
“ ID acceptat. Aislin Toth, Proiecte Speciale. Cod 451668.”
Fără un cuvânt, femeia întinse cardul înapoi, prin ferestruica cuştii ei de piatră. Uşile se deschiseră in faţa lor, apoi se închiseră la loc, impenetrabil. Işi stăpâni cu greu un tremur. Ar fi putut jura că o atinsese fiorul morţii.
- Ii era frică, spuse Aislin, după câţiva paşi. Iţi jur..puteam să o simt…tremura toată.
Bărbatul de lângă ea ridică din umeri, nepăsător, însă glasul avea ceva înciudat în el, când îi răspunse.
- Ştii poveştile care umblă, Aislin. Zău aşa…Era înalt, cu părul de un blond deschis, aproape alb în lumina fluorescentă din pasajul de trecere. Ochii însă păreau negri…un albastru foarte închis. Ochi cercetători şi în acelaşi timp plini de linişte, trecând pe deasupra lucrurilor fără să zăbovească prea mult, măturând suprafeţele, evitând profunzimea. Insă nimic altceva în fiinţa sa nu trăda liniştea sau delăsarea. Mai mult un arc încordat, aşteptând în orice clipă să elibereze săgeata fatală.
- Resemnare ? întrebă ea ironic. Cum mergea lângă el, aveau aproape aceeaşi înălţime, deşi se deosebeau în rest ca ziua de noapte. Aislin era brunetă, cu trăsături frumoase, o gură voluntară şi ochi care chiar şi în lumina aceea apăreau de un verde intens. Chiar şi uniforma întunecată, cu liniile ei simple, austere, nu reuşea să-i ascundă perfecţiunea trupului.
- Oboseală, ripostă Aiden. Le e la fel de teamă de noi ca şi de EI…
Aislin nu-i răspunse. Părea că meditează adânc şi era greu de ştiut dacă la vorbele lui, ori la vreun gând răzleţ ce-i trecea tocmai atunci prin minte. Aiden nu mai spuse nici el nimic. Ajunseseră la o altă uşă, însă aceasta nepăzită. Aisilin îşi scoase din nou cardul şi-l trecu printr-o altă fantă magnetică, apoi tastă în grabă câteva cifre. Trecură. In faţa lor, o sală îngustă, scăldată în aceeaşi lumină fluorescentă ce domnea pretutindeni. In centru o masă şi câteva scaune, nu foarte comode, după toate aparenţele. Liniştea deplină. Apoi, de undeva din dreapta, din spatele unei uşi ce alunecă în suporturile ei ca să o lase să iasă, apoi se închise imediat la loc, se ivi o făptură scundă, aproape fragilă.
Deşi nu răzbătuse decât un fâşâit slab, ei se răsuciră instantaneu spre locul din care apăruse.
- Doamnă…
- Ne-aţi chemat ?
- Da, spuse femeia. Era într-adevăr micuţă, plăpândă, ca o plantă ţinută la întuneric, şi parea foarte obosită. Purta acelaşi soi de uniformă neagră ca şi ei, dar fără aripile deschise. Oftă şi îngrijorarea i se putea citi pe faţă. Am de lucru pentru voi.
Lack of activity
Cateva zile lipsite de activitate la munca ( ca sa nu spun plictiseala de-a binelea) m-au adus in stare sa "comit" o chestie de care o suspectam doar pe o oarecare prietena a mea...si anume sa citesc fanficuri pe tema Stargate...Bizara ocupatie, ce-i drept, dar care m-a tinut ocupata (sau sa spun "immersed") intr-o anumita lume, departe de monotonia biroului.
Si trebuie sa recunosc ca am dat si peste niste chestii bunicele, ce respectau destul de bine viziunea originala...chiar daca toate au o tenta de "relationship" intre Sam si Jack...oameni cu imaginatie, deh...
Daca aveti chef de asa ceva, incercati aici : http://www.shahrazad.net/~sgnovels/
Recomand cu caldura "Seven Days Series" ( stranded on a lonely planet, will they make it in the end? + recovery fun, pizza and a bit of Daniel); "Character" ( overly melodramatic but nice though); "Go and catch a falling star" ( soooo saaad).
Asta e doar pentru oameni plictisiti. Eu nu mai sunt. Am de lucru. So not the moment.
Si trebuie sa recunosc ca am dat si peste niste chestii bunicele, ce respectau destul de bine viziunea originala...chiar daca toate au o tenta de "relationship" intre Sam si Jack...oameni cu imaginatie, deh...
Daca aveti chef de asa ceva, incercati aici : http://www.shahrazad.net/~sgnovels/
Recomand cu caldura "Seven Days Series" ( stranded on a lonely planet, will they make it in the end? + recovery fun, pizza and a bit of Daniel); "Character" ( overly melodramatic but nice though); "Go and catch a falling star" ( soooo saaad).
Asta e doar pentru oameni plictisiti. Eu nu mai sunt. Am de lucru. So not the moment.
Tuesday, December 12, 2006
Just stuff I like
Si uite si un Fate Stay Night AMV, destul de bine realizat, desi unii mai pretentiosi ar mai gasi cate ceva de comentat. Oricum, peste medie.
Ma uit dupa AMV-uri...inseamna ca am mult timp liber, nu? De fapt...da si nu, fiindca ma cam plictisesc, ceea ce nu e o activitate foarte constructiva.
As vrea sa fie iarna cu adevarat. Pe Desktop am un programel care imi ninge iconitele cu fulgi mari. Se potriveste cu pesisajul din fundal. Mi-ar prinde bine o saniuta. Sau o iesire la munte...candva...
Ma uit dupa AMV-uri...inseamna ca am mult timp liber, nu? De fapt...da si nu, fiindca ma cam plictisesc, ceea ce nu e o activitate foarte constructiva.
As vrea sa fie iarna cu adevarat. Pe Desktop am un programel care imi ninge iconitele cu fulgi mari. Se potriveste cu pesisajul din fundal. Mi-ar prinde bine o saniuta. Sau o iesire la munte...candva...
Monday, December 11, 2006
Si pentru ca m-am apucat de (re)vizionat episoade din Stargate (yey, my favourite show, I know), cateva memorable quotes nu strica...Kick yourselves off...
[in an alternate timeline, Teal'c, who is the still the First Prime of Apophis, brings Daniel Jackson before his master]
Apophis: Who are you?
Dr. Daniel Jackson: Name's Daniel Jackson. Uh, if you give me back my eyeglasses, I could actually see you.
Teal'c: He claims he is of the Tau'ri.
Dr. Daniel Jackson: You weren't supposed to tell him that.
Apophis: The Tau'ri have no Chaapa'ai.
Dr. Daniel Jackson: Oh! Sorry, guess I was wrong. I'm sure your information is correct and... In fact, I'm usually quite wrong, quite unreliable actually. To be honest with you, I'm insane.
Apophis: I think there is much you can tell me.
Dr. Daniel Jackson: Well, if you wanna know about the early settlements of Mesopotamia, I am somewhat of an expert...
*
Sam Carter: The only thing we can assume is that Anubis didn't keep his deal with Daniel.
Jack O'Neill: That's a shock, eh?
*
Carter: Sir, if you don't mind, your wound is bleeding all over my lab.
*
O'Neill: I hope you diplomatically told him where to shove it.
*
Daniel: It was a procedure often done in the Middle Ages. They... well, they'd drill a hole in the person's head. By drilling a hole the evil spirits are released, thus saving the person from eternal damnation.
Jack O'Neill: Thus... *saving* the person?
Daniel: Well, they didn't call them the Dark Ages because it was dark.
( from "Demons"
*
Jack O'Neill: So what's your impression of Alar?
Teal'c: That he is concealing something.
Jack O'Neill: Like what?
Teal'c: I am unsure - he is concealing it.
( yep, great dialogue if u ask me :)) lol
*
Daniel: That's interesting. I wonder if everyone's coming from some religious event.
Jack O'Neill: Why does it always have to be a religious thing with you? Maybe they're coming from a swap meet.
*
Daniel Jackson: There's no easy way to tell you this, so Sam's just going to come out and say it!
Sam Carter: Well, Sir, you know the Asgard use cloning technology...
Young Jack O'Neill: Oh, Please!
Teal'c: You have been cloned, O'Neill
Young Jack O'Neill: [Turning to face them] What!
*
Jack O'Neill: [after a group of trainees fail a battle simulation] Okay! We're all dead, and there's an armed Goa'uld running around the base! I have a problem with that! Does anyone else have a problem with that?
*
Colonel Harry Maybourne: If you hit me, I'll have you court-martialed, Colonel.
Jack O'Neill: I'm not gonna hit you, Maybourne. I'm gonna shoot you.
*
Osiris: Where is my brother Setesh?
Daniel: You mean Seth? He's dead, we killed him.
Osiris: You lie.
Daniel: No, no... we also killed Ra, and Hathor, and who else... Sokar.
(just saw this the other day...lol...Daniel's getting into "Jack O'Neill mood"
*
Daniel: I just hope we don't regret giving them those gate addresses.
Jack O'Neill: I don't think we will... the first one being a black hole, and all. They get progressively darker after that.
*
Sam Carter: Well, if the DHD could have prevented the problem, maybe the DHD can also fix it. Is there any chance that you could get the Russians to give us their DHD?
Daniel: Not without giving back Alaska.
....and THAT IS IT FOR NOW...ENJOY
[in an alternate timeline, Teal'c, who is the still the First Prime of Apophis, brings Daniel Jackson before his master]
Apophis: Who are you?
Dr. Daniel Jackson: Name's Daniel Jackson. Uh, if you give me back my eyeglasses, I could actually see you.
Teal'c: He claims he is of the Tau'ri.
Dr. Daniel Jackson: You weren't supposed to tell him that.
Apophis: The Tau'ri have no Chaapa'ai.
Dr. Daniel Jackson: Oh! Sorry, guess I was wrong. I'm sure your information is correct and... In fact, I'm usually quite wrong, quite unreliable actually. To be honest with you, I'm insane.
Apophis: I think there is much you can tell me.
Dr. Daniel Jackson: Well, if you wanna know about the early settlements of Mesopotamia, I am somewhat of an expert...
*
Sam Carter: The only thing we can assume is that Anubis didn't keep his deal with Daniel.
Jack O'Neill: That's a shock, eh?
*
Carter: Sir, if you don't mind, your wound is bleeding all over my lab.
*
O'Neill: I hope you diplomatically told him where to shove it.
*
Daniel: It was a procedure often done in the Middle Ages. They... well, they'd drill a hole in the person's head. By drilling a hole the evil spirits are released, thus saving the person from eternal damnation.
Jack O'Neill: Thus... *saving* the person?
Daniel: Well, they didn't call them the Dark Ages because it was dark.
( from "Demons"
*
Jack O'Neill: So what's your impression of Alar?
Teal'c: That he is concealing something.
Jack O'Neill: Like what?
Teal'c: I am unsure - he is concealing it.
( yep, great dialogue if u ask me :)) lol
*
Daniel: That's interesting. I wonder if everyone's coming from some religious event.
Jack O'Neill: Why does it always have to be a religious thing with you? Maybe they're coming from a swap meet.
*
Daniel Jackson: There's no easy way to tell you this, so Sam's just going to come out and say it!
Sam Carter: Well, Sir, you know the Asgard use cloning technology...
Young Jack O'Neill: Oh, Please!
Teal'c: You have been cloned, O'Neill
Young Jack O'Neill: [Turning to face them] What!
*
Jack O'Neill: [after a group of trainees fail a battle simulation] Okay! We're all dead, and there's an armed Goa'uld running around the base! I have a problem with that! Does anyone else have a problem with that?
*
Colonel Harry Maybourne: If you hit me, I'll have you court-martialed, Colonel.
Jack O'Neill: I'm not gonna hit you, Maybourne. I'm gonna shoot you.
*
Osiris: Where is my brother Setesh?
Daniel: You mean Seth? He's dead, we killed him.
Osiris: You lie.
Daniel: No, no... we also killed Ra, and Hathor, and who else... Sokar.
(just saw this the other day...lol...Daniel's getting into "Jack O'Neill mood"
*
Daniel: I just hope we don't regret giving them those gate addresses.
Jack O'Neill: I don't think we will... the first one being a black hole, and all. They get progressively darker after that.
*
Sam Carter: Well, if the DHD could have prevented the problem, maybe the DHD can also fix it. Is there any chance that you could get the Russians to give us their DHD?
Daniel: Not without giving back Alaska.
....and THAT IS IT FOR NOW...ENJOY
One of the best AMV's I've seen...
Recunosc, poate si pentru ca e vorba de un anime...si inca unul dintre cele mai cunoscute ( hai, cine din generatia mea cel putin nu a auzit de Sailor Moon), poate si pentru ca melodia e atat de frumoasa...Dar si cel care a imbinat cele doua elemente a facut o treaba grozava, nu credeti? :)
Subscribe to:
Posts (Atom)
