8

Femeia se plimba pe malul apei ca şi cum nimic din ceea ce era în jurul ei nu ar fi avut vreo importanţă. Colţul în care se găseau era format de un cot al râului, ce ascundea oraşul. O vegetaţie luxuriantă înăbuşea zgomotele autostrăzii din apropiere şi crea un sentiment de izolare şi pace.
Nu că el ar fi căutat izolarea. Era singurul element constant al existenţei sale, gândi Aiden, cu zilele fără noapte şi nopţile fără dimineaţă din Centura Exterioară. Uneori nu se întâmpla nimic vreme de zile întregi şi atunci singurele fiinţe cu care aveai ocazia să schimbi o vorbă sau două erau cei aidoma ţie…Aislin cel mai adesea, când împărţeau lungile ore de veghe.
Unitatea Nemesis avea în sarcină supravegherea punctelor sensibile din Centura exterioară. Sistemul de organizare al lumii lor subterane fusese creat cu minuţiozitate, până la cel mai mic detaliu. Bariera Exterioară fortifica totul. Era prima linie de apărare în faţa pericolelor din afară şi cel mai aproape de nivelul solului. Apoi venea regiunea de trecere, unde erau localizate majoritatea laboratoarelor. Se progresa atât pe verticală cât şi pe orizontală, până în centrul coloniei, « cartierul rezidenţial » cum i se spunea cu ironie amară.
Totul măsurat, programat, fixat în aceeaşi lumină artificială şi impersonală, care te obosea, te aducea la exasperare, la limita cea mai de sus a montoniei suportabile.
Meditând la asta Aiden se trezi că desenează cercuri în nisip. Se îndreptă şi privi în jos, către malul râului. Femeia se aşezase pe marginea apei şi părea absorbită într-o carte.
« Nu vă amestecaţi » era consemnul. Dar el ştia prea bine că dăduse naibii regulile de o grămadă de timp. Aşa că nu mai conta. Coborî panta puţin abruptă şi dintr-o dată se trezi aproape de ea.
Ea ridică ochii din carte şi îl privi, fără surprindere. Era tânără, mult mai tânără decât se aşteptase el, poate 18 ori 19 ani ; trăsăturile feţei nu purtau încă pecetea maturităţii.
…şi cât semăna cu ea…
În piept inima îi sări o bătaie sau două. O agonică senzaţie de sufocare, în vreme ce se întorcea acolo… Imaginea era aproape fotografică în claritatea ei.
Layna.
« Nu aici, nu acum… »
« Ai uitat, Aiden ? » întrebă umbra.
« Niciodată… Insă am făcut ceea ce trebuia să fac … » se răzvrăti el.
« Sângele de pe mâini nu ţi s-a şters încă… »
« NU ERA ALTA CALE…urlă Aiden către imaginea din mintea sa. Si tu o ştii la fel de bine ca mine !!! »
— Ţi-e rău ? întrebă tânăra femeie. Sărise în picioare, aruncând cartea. Braţele ei se întinseră spre el, aproape instinctiv. Aiden se împletici, neputând să-şi alunge de pe retină imaginea ce-l obseda. Inainte să-şi dea seama ce se întâmplă, se trezi aşezat pe iarbă, braţele ei înconjurându-i încă strâns umerii.
Trase adânc aer în piept, încercând să se dezmeticească.
— Eşti foarte palid…sigur nu te simţi rău ? repetă ea, pe acelaşi ton îngrijorat.
— Nu, protestă Aiden. Mă simt bine. O ameţeală, a trecut…Găsi cumva curajul să-i înfrunte chipul. Semeni cu cineva...apropiat mie…care…cuvintele nu se lăsau rostite…cineva care a murit acum ceva timp…Am avut senzaţia că…
— Vezi o stafie…îi completă ea fraza. Inţeleg. Îşi dădu capul pe spate şi râse, un râs cristalin, lipsit parcă de orice preocupare. După cum vezi, sunt din carne şi oase… Îi dădu drumul şi Aiden simţi că se prăbuşeşte. Nu îşi dăduse seama cât de puternice erau braţele ei.
— Eu sunt Raissa. Tu ?