Numbness

I cannot spell
words of shadow
silence grows inside the circle
three times a circle , nine times a wall
rain drops cling to the window, wipe them away, like that, effortlessly
as you would crush a dream
it’s just another page of the book no one will read
one day…


morning shrinks
under the grey sky.

10

« Imposibil ».
Ar fi vrut să se ridice, să reia testul, de la capăt. Lângă ea, pe terminal, căutarea continua, nebună, oarbă…
Faliile interdimensionale erau subţiri. Principiile Trecerii fuseseră expuse teoretic cu cel puţin 350 de ani în urmă. Tehnologia însă nu fusese folosită…până când izbucnise Teroarea.
Duşmanul care venea de nicăieri.
Işi amintea una dintre sesiunile de pregătire prin care trecuse, în timpul antrenamentelor preliminare. Instructorul era un individ scund, între două vârste, cu privire severă.
« Principiul multi dimensionalităţii este … »
… « Tocmai faptul că nu putem fi şi aici şi în altă parte, îl întrerupsese Aiden. Pe el ideea părea să-l fascineze. Straturile temporale sunt prea subţiri pentru a suporta presiunea. Teoretic ar putea exista matrice identice în două dimensiuni diferite, dar tensiunea la care ar fi supuse le-ar provoca distrugerea. De asemenea, transferurile de energie şi materie nu pot să aibă loc decât între anumite limite. Zâmbise uşor. Dacă ne-am muta cu toţii într-o altă dimensiune ca să trăim fericiţi sub cer senin, faliile interdimensionale s-ar curba până la a determina anihilarea celor 2 lumi. Ca să nu mai vorbim de cantitatea ab-so-lut inimaginabilă de energie ce ar fi necesară. Datorită aceluiaşi principiu, o Trecere nu poate fi făcută pentru mai mult de 7 zile. E limita maximă atinsă până acum. Trecerea în sine se face cu ajutorul unui sistem ce copiază matricea celulară şi o stochează. Acest reziduu determină curbarea straturilor temporale, provocând exact tensiunea de care am vorbit. În absenţa acestei matrici, nu ne-am mai putea însă întoarce de unde am plecat. E un soi de fir al Ariadnei, dacă vreţi… »
Aislin era sigură că nimeni altcineva nu îi înţelesese metafora….
Instructorul îl cerceta cu gura căscată, uitând de atitudinea-i severă, iar Aiden surâdea nepăsător.
« Şi atunci Distrugătorii cum de pot să invadeze o dimensiune după cealaltă, fără a suferi aceste efecte ? » întrebase cineva şovăielnic.
« Banuim că tehnologia lor nu foloseşte matrice celulare…” ripostase instructorul fără prea multă convingere. Să trecem mai departe… »
« Imposibil. »
Structura genomială a ADN-ului din firele de păr aduse de Aiden se suprapusese în proporţie de 97.5% peste unul din modelele existente în baza de date.
Stiuse încă dinainte să privească ecranul micuţului dispozitiv de analiză.
Tulburarea lui Aiden era pentru ea ca o carte deschisă.
Layna.
Se ridică şi se duse lângă el. Stătea încremenit lânga ferestră, cu o mână încleştată pe draperiile trase.
— S-a potrivit, nu ? întrebă, şi glasul îi tremură, nefiresc de slab, lipsit de orice fărâmă de voinţă.
— Da, zise Aislin, impersonal. 97.5 la sută.
Aiden se cutremură. Făra să vrea, Aislin se trezi ridicând o mână şi punând-o pe umărul lui. Ii şopti numele. Şi deodată, se trezi că Aiden parcă se frânge…o trase după el…se prăbuşiră amândoi în genunchi pe podea, el cu capul înfundat în umărul ei, cu trupul zguduit de suspine.
— Când am văzut-o…murmură…nu-ţi poţi imagina cât de tare seamănă…cât de mult…E Layna în carne şi oase şi totuşi nu e ea…parcă mi se întunecase mintea…nu vedeam decât clipa aceea…ultima clipă…Oooohhhh…
Plângea acum de-a binelea, cu deznădejde, cu dinţii strânşi şi Aislin simţea lacrimile prelingându-i-se pe piele, fierbinţi…Îi mângâie părul, incapabilă să rostească vreun cuvânt. Erau în siguranţă, îşi spuse. Nici o cameră de supraveghere nu putea să îi înregistreze slăbiciunea.
Numai că durerea lui o răscolea pe ea însăşi, ca un cuţit înveninat răsucit în rană.
« Nu vei uita niciodată, nu ? »
Lipită de el îi percepea fiecare suspin, fiecare bătaie de inimă, într-un mod agonizant de dulce..
« Vei rămâne deci al ei pentru totdeauna… »
Gândul era o suferinţă amplificată la infinit. Dincolo de el, întrebările pragmatice se înghesuiau in spaţiul conştienţei ei, cerându-şi dreptul la atenţie. Le alungă pentru încă un moment, dornică să soarbă până la capăt agonia îmbrăţişării lui Aiden.

9

Alerga printr-un coridor îngust. Luminile se stinseseră şi tot ce auzea erau propriii paşi şi bătăile precipitate ale inimii. Deodată se opri. Înaintea sa, zgomotul unei prăbuşiri răsunase înfundat. Pământul începu să-i tremure sub picioare. Dându-se puţin înapoi căută sprijinul unui perete…numai că peretele nu mai era acolo. Zidurile se topeau, de parcă ar fi fost făcute din ceară şi se trezi dintr-o dată în mijlocul unei câmpii în ruine. Bucăţi de metal şi beton pretutindeni, răsucite, modelate în cele mai ciudate forme de forţa unei explozii uriaşe.
Stătea în mijlocul lor, simţind panica… urca prin ea o dată cu fiecare bătaie de inimă. Umbre se furişau printre bolovani… nu le vedea, dar le simţea, cu toate percepţiile senzoriale amplificate la maximum.
« Concentrează-te », îşi şopti, impunându-şi să treacă în modul de apărare.
Prezenţele erau atât de aproape încât o striveau. Păşi înapoi, instinctiv.
« Aislin Toth, Nemesis, Cod 451668. Activare 50%. »
Apoi in vreme ce simţea cunoscuta energie cum o inundă, ultima fărâmă de lumină se stinse în jurul ei…
— Trezeşte-te, Aislin !
Glasul lui Aiden. Intinse mână, bâjbâi şi se agăţă de umărul lui, cu teroarea înecatului. Incercă să-şi calmeze ritmul respiraţiei. Doar un vis. Işi încleştă degetele mai tare în umărul lui Aiden, ştiind că strânsoarea ei era în clipa aceea suficient de puternică cât să ucidă, dar că el nu va scoate nici măcar un sunet de durere.
— Ai găsit ceva ?
Ridică din umeri. Era încă prea tulburată ca să poată scoate un cuvânt, dar îi dădu drumul şi se întoarse spre ecranul terminalului aşezat pe noptiera de lângă pat.
Apăsă o tastă şi se holbă incredulă la rezultate.
— Două milioane şapte sute şaptezeci şi patru de intrări preliminare. Urează-mi noroc.
Abia atunci îşi dădu seama că şi el răsufla precipitat. Răsucindu-se brusc înapoi îl privi, conştientă, chiar şi în penumbra dinăuntru, de fiecare trăsătură a chipului lui, datorită vederii nocturne.
— Ce s-a întâmplat ?
— Am văzut o nălucă, gemu el…Ştii că te-am întrebat o dată dacă teoretic măcar..ar fi posibil ca noi…să existăm simultan în mai multe dimensiuni…
— Teoretic da, spuse Aislin. Era o speculaţie foarte populară la un moment dat. Dar nici o trecere nu a obţinut dovada asta… Intr-un univers paralel e posibil…însă dimensiunile acestea sunt separate de foiţe spaţio-temporale mult mai fragile…existenţa a doua matrici identice ar provoca perturbări serioase…Se opri brusc, studiindu-l confuz. Aiden, tu eşti expertul în teoria Trecerilor, nu eu.
— Da, zise Aiden, scuturând din cap. Ochii lui trădau o durere fără margini. Insă nu mai sunt sigur pe ceea ce ştiu atunci când…Aislin, poţi să faci o analiză genetică aici ?
— Aici ? Aislin înălţă din nou din umeri. Işi scosese uniforma neagră, prea bătătoare la ochi şi purta o bluză simplă şi o pereche de pantaloni albaştri, cumpărate dintr-un magazin din cale. Cu părul scurt încadrându-i chipul poate prea palid, părea aproape normală, gândi Aiden, deşi umărul încă îl mai durea din cauza strânsorii ei, ce ar fi zdrobit cu siguranţă oasele oricărui alt om. Visase urât, se gândi. Stia prea bine ce vedea Aislin în coşmarurile ei. Aceeaşi câmpie arsă, plină de ruine, aceleaşi umbre negre de care numai prin distrugere reuşeai să scapi îl bântuiau şi pe el. In asemenea clipe, le venea greu să se controleze…sau poate că mecanismele de protecţie inserate în minţile lor mai dădeau greş uneori. Si orice scăpare, oricât de mică din autocontrolul de fier pe care fuseseră siliţi să şi-l impună putea să provoace ea însăşi un dezastru…
— Da, pot, spunea Aislin. Dar va avea erori…5 până la 7%...
— Cred că e suficient, murmură Aiden. Intinse spre ea palma deschisă şi Aislin văzu două sau trei fire de păr castanii.

8

Femeia se plimba pe malul apei ca şi cum nimic din ceea ce era în jurul ei nu ar fi avut vreo importanţă. Colţul în care se găseau era format de un cot al râului, ce ascundea oraşul. O vegetaţie luxuriantă înăbuşea zgomotele autostrăzii din apropiere şi crea un sentiment de izolare şi pace.
Nu că el ar fi căutat izolarea. Era singurul element constant al existenţei sale, gândi Aiden, cu zilele fără noapte şi nopţile fără dimineaţă din Centura Exterioară. Uneori nu se întâmpla nimic vreme de zile întregi şi atunci singurele fiinţe cu care aveai ocazia să schimbi o vorbă sau două erau cei aidoma ţie…Aislin cel mai adesea, când împărţeau lungile ore de veghe.
Unitatea Nemesis avea în sarcină supravegherea punctelor sensibile din Centura exterioară. Sistemul de organizare al lumii lor subterane fusese creat cu minuţiozitate, până la cel mai mic detaliu. Bariera Exterioară fortifica totul. Era prima linie de apărare în faţa pericolelor din afară şi cel mai aproape de nivelul solului. Apoi venea regiunea de trecere, unde erau localizate majoritatea laboratoarelor. Se progresa atât pe verticală cât şi pe orizontală, până în centrul coloniei, « cartierul rezidenţial » cum i se spunea cu ironie amară.
Totul măsurat, programat, fixat în aceeaşi lumină artificială şi impersonală, care te obosea, te aducea la exasperare, la limita cea mai de sus a montoniei suportabile.
Meditând la asta Aiden se trezi că desenează cercuri în nisip. Se îndreptă şi privi în jos, către malul râului. Femeia se aşezase pe marginea apei şi părea absorbită într-o carte.
« Nu vă amestecaţi » era consemnul. Dar el ştia prea bine că dăduse naibii regulile de o grămadă de timp. Aşa că nu mai conta. Coborî panta puţin abruptă şi dintr-o dată se trezi aproape de ea.
Ea ridică ochii din carte şi îl privi, fără surprindere. Era tânără, mult mai tânără decât se aşteptase el, poate 18 ori 19 ani ; trăsăturile feţei nu purtau încă pecetea maturităţii.
…şi cât semăna cu ea…
În piept inima îi sări o bătaie sau două. O agonică senzaţie de sufocare, în vreme ce se întorcea acolo… Imaginea era aproape fotografică în claritatea ei.
Layna.
« Nu aici, nu acum… »
« Ai uitat, Aiden ? » întrebă umbra.
« Niciodată… Insă am făcut ceea ce trebuia să fac … » se răzvrăti el.
« Sângele de pe mâini nu ţi s-a şters încă… »
« NU ERA ALTA CALE…urlă Aiden către imaginea din mintea sa. Si tu o ştii la fel de bine ca mine !!! »
— Ţi-e rău ? întrebă tânăra femeie. Sărise în picioare, aruncând cartea. Braţele ei se întinseră spre el, aproape instinctiv. Aiden se împletici, neputând să-şi alunge de pe retină imaginea ce-l obseda. Inainte să-şi dea seama ce se întâmplă, se trezi aşezat pe iarbă, braţele ei înconjurându-i încă strâns umerii.
Trase adânc aer în piept, încercând să se dezmeticească.
— Eşti foarte palid…sigur nu te simţi rău ? repetă ea, pe acelaşi ton îngrijorat.
— Nu, protestă Aiden. Mă simt bine. O ameţeală, a trecut…Găsi cumva curajul să-i înfrunte chipul. Semeni cu cineva...apropiat mie…care…cuvintele nu se lăsau rostite…cineva care a murit acum ceva timp…Am avut senzaţia că…
— Vezi o stafie…îi completă ea fraza. Inţeleg. Îşi dădu capul pe spate şi râse, un râs cristalin, lipsit parcă de orice preocupare. După cum vezi, sunt din carne şi oase… Îi dădu drumul şi Aiden simţi că se prăbuşeşte. Nu îşi dăduse seama cât de puternice erau braţele ei.
— Eu sunt Raissa. Tu ?

7

Inţelesese din prima clipă că Layna nu putea să supravieţuiască aşa. Trupul îi fusese mutilat groaznic de ghearele nemiloase. Era doar o masă de carne însângerată pe care, în mod ciudat, doar chipul rămăsese intact, în toată frumuseţea sa ireală. Probabil că suferea cumplit, însă adevărata agonie se citise atunci pe chipul lui Aiden, o sfâşiere la fel de sălbatică precum cea din carnea Laynei.
« Nu m-am putut concentra suficient, şoptise ea, printre gemete şi spasme incontrolabile… nu am putut să declanşez… » Ştiau amândoi la ce se referea…nu avusese nici o şansă deci în faţa creaturilor însetate de sânge.
Dar Layna mai şoptea şi alte cuvinte aproape incoerente, despre spaimă , vinovăţie şi eşec…ca şi cum faptul că nu reuşise mai avea vreo importanţă, atâta vreme cât îl plătea cu însăşi viaţa ei.
Erau singuri în pustietatea aceea..poate mai fuseseră şi alţi supravieţuitori ai luptei, din cei zece care ajunseseră acolo, însă în clipa aceea nimic nu mai conta, în afară de trupul frânt al Laynei. Stiind în sufletul ei că e inutil, Aislin înfruntase totuşi îndoiala…poate că dacă ajungeau la timp înăuntru putea fi salvată…
Insă Layna se împotrivise. Soaptele ei abia se înţelegeau, însă Aiden care stătea mai aproape le înţelesese prea bine, fiindcă pălise cumplit…încercase să caute mâna Laynei şi să i-o strângă, să îi aline durerea şi spaima, dar se trezise că intre degete îi rămân fâşii de piele însângerată şi abia îşi stăpânise un strigăt de oroare. Apoi vântul răscolise dintr-o dată cenuşile în jurul lor, prevestind furtuna.
“Trebuie să plecaţi”…gemuse Layna. “Te rog, Aiden, te rog…fă-o..te rog..te roooog…nu mai pot…te roooog… »
Ochii lui Aislin se umpluseră de lacrimi. Aiden aproape că strigase de durere…oare ce-i şoptise Layna la ureche se întrebase Aislin în lunga secundă încremenită ce urmase. Apoi Aiden scosese arma de la brâu şi o activase. Trăsese în trupul sfârtecat al Laynei. O dată, de două, de trei ori…cu precizie milimetrică, acolo unde ar fi trebuit să se afle încă organele ei vitale, curmând firicelul de viaţă ce încă mai tresărea în ea.
Aislin nu-şi putuse opri un ţipăt.
« Vino, urlase Aiden la ea, încercând să acopere furtuna. Fugiseră amândoi prin câmpurile răscolite de fulgere şi de vântul necruţător…căzând, ridicându-se, rostogolindu-se, căzând iarăşi…Mai putea parcă simţi şi acum în gură gustul de cremene al nisipului, arsura stropilor de ploaie radioactivi pe braţele goale, acolo unde nu o proteja armura de luptă.
In cele din urmă văzuseră adăpostul.. Era doar un soi de adâncitură în sol, o cavernă îngustă, însă o dată chepengul de la intrare tras şi zăvorât, se găseau în siguranţă. O uşa metalică, probabil înţesată de senzori le bara trecerea. Trebuiau doar să transmită codul hotărât, gândi Aislin şi aveau să le deschidă poarta. Inapoi în liniştea Centurii Exterioare, înapoi în lume…Trecuseră testul şi acum aveau toate nivelele de acces pe care şi le putea imagina.
Aiden. Gândul îşi aducea prea bine aminte, duruse. El se prăbuşise lângă un perete şi îşi ascunsese faţa în palme. Părea inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jur, la fel de lipsit de viaţă ca şi o bucată de stâncă. Ingenunchind lângă el îl chemase pe nume…încercase să-i strângă mâna într-a ei…mâna udă încă de sângele Laynei.
« Aiden… »

6

Dacă închidea ochii, aceeaşi imagine ar fi răsărit cu siguranţă şi pe retina ei. Ruinele înconjurate de umbre, pământul atât de ars sub paşii lor încât ţărâna foşnea parcă strident…O lună galbenă atârna în cerul înalt, la fel de moartă ca tot ce îi înconjura. Acolo, între ruinele acelea care fuseseră cândva un oraş, dăduseră cea mai cumplită bătălie din viaţa lor. Fusese prima. De atunci, nimic n-ar mai fi putut s-o îngrozească. La fel cum nici pentru clipele acelea terifiante nimic nu fusese în stare să o pregătească…nimic, din toate simulările şi antrenamentele lor dure nu putea întrece grozăvia secundei în care fiarele se năpustiseră asupra lor.
Işi amintea furia mocnită a lui Aiden în noaptea dinainte marii încercări.
« Nu, zău asa, nu există nici o logică în chestia asta, se răzvrătise, fără să îi mai pese de omniprezentele camere video ce înregistrau fiecare mişcare. S-a investit atât în noi, atâţia ani..pentru ca acum să fim abandonaţi pe un câmp AFARA ! »
« Rostul nostru e să fim pregătiţi să ne apărăm lumea, Aiden », protestase Layna blând. Aislin o revedea aievea, sprijintă de perete ; era mai scundă decât ei doi şi întrega-i făptură emana un aer straniu de delicateţe. Părul castaniu înconjura un chip cu adevărat frumos…offf, minunile ingineriei genetice ce aleseseră ce era mai bun dintr-înşii, pe care ochii verzi străluceau plini de lumină. Părea fragilă, o păpuşa de porţelan, gata să se frângă la orice atingere mai brutală. Iluzie, fireşte, căci ascundea o putere la fel de mare ca oricăruia dintre ei. Insă aerul acela plăpând te făcea, aproape fără voie, să îţi doreşti să o poţi ocroti. Până şi ea însăşi putea simţi aşa. Cu atât mai mult Aiden care, de când ştiau că se apropie testele finale, se comportase ca un leu în cuşcă. Ii arunca nişte priviri deznădăjduite, în cate Aislin putuse citi limpede că nu de el îi păsa…ci doar de ea…Layna să fie în siguranţă şi restul lumii putea să piară…
« De acord, Layna. Insă noi…nu suntem în acelaşi timp cele mai bune minţi ale acestei umanităţi pierdute ? Toate cunoştinţele pe care le deţinem...ce rost are să îţi arunci cele mai valoroase arme pe fereastră ? »
Era o metaforă dintr-un timp de mult pierdut…nici unul dintre ei nu văzuse vreodată o fereastră.
Remarca îi smulsese Laynei un mic hohot de râs.
« Aiden, nu încerca să te lupţi cu ceea ce este aşa cum trebuie să fie… »
« De ce ? se încăpăţânase el. Cine decide cum trebuie să fie ? »
« Nu ai de loc credinţă, şoptise ea, la fel de cald. De ce nu vrei să vrei să vezi că soarta noastră e să dăm acestor oameni un viitor mai bun ? Chiar dacă asta ne poate cere sacrificii, Aiden… »
Dar el nu putea să-i înţeleagă vorbele, pentru că el nu credea…nu în felul Laynei, înţelesese Aislin. Atunci, se simţise frustrată, fiindcă ea îi putea înţelege revolta, însă Aiden nu se obosise sa privească spre ea. Era un paradox felul în care, deşi crescuţi în acelaşi mediu « steril », fiecare dintre ei dezvoltase sisteme de valori atât de fundamental diferite. Layna era mistică într-un sens aproape religios…dacă ar fi cunoscut conceptul. Aiden îşi construise propria filozofie a damnării şi revoltei…iar pentru ea însăşi ştiinţa reprezenta axisul lumii.
In noaptea aceea, pe deal, se întrebase, poate pentru a mia oară, în vreme ce studia chipul încremenit în gânduri al lui Aiden, dacă Layna crezuse măcar până la sfârşit. Adică până în ziua următoare, când, in mijlocul ruinelor, fuseseră atacaţi şi se bătuseră până la epuizare, până la deznădejde, până la moarte. Era doar un test în fond, însă testul suprem, căruia numai cei mai buni dintre cei mai buni îi supravieţuiau.
Dar chiar şi acest fragil argument se spulberase când o găsiseră, în cele din urmă, între doi stâlpi prăbuşiţi.

5

Aveau camere mari, în case spaţioase, cu ferestre largi, deschise spre lumină. Atâta lumină că te dureau ochii…atâta soare că le-ar fi provocat arsuri dacă Aislin n-ar fi avut grijă să îşi cumpere o cutie de cremă protectoare.
Iarbă şi frunze verzi, arome plutind în aer, flori în ronduri pe marginea străzilor... Oameni mergând fără grijă, în strălucirea caldă a după-amiezii.
Dintre toate lumile pe care le văzuse, aceasta era cea mai veselă, plină de viaţă, atât de puţin atinsă încă de plaga mortală ce urma să o spulbere în cele partu vânturi..atât de aproape de dezastrul ce se pregătea în umbră.
O durea sufletul pentru frumuseţea ce avea să se piardă, pentru sufletele ce aveau să moară. Oare câte dintre cele 6 miliarde de suflete aveau să scape ? Câteva mii poate, vânaţi, ascunzându-se prin caverne, până la extincţia totală. Nu dispuneau de o tehnolgie la fel de avansată ca a lor, îşi spuse Aislin, care să le permită să supravieţuiască.
Când nimic nu mai fusese viu pe suprafaţa planetei, se închiseseră singuri în tunelele subterane, foraseră cavităţi tot mai mari, compartimentaseră şi securziaseră fiecare colţişor…În laboratoarele sterile, amestecuri de celule nutritive se reproduceau fără încetare, asigurând alimentaţia coloniei. Alge, materii organice la limita dintre regn viu şi amorf. Nimic nu se pierdea, totul era supus unei reciclări draconice. Si totuşi, sursa de hrană era, în ciuda limitărilor de scară inerente, practic inepuizabilă. Fiindcă ei reuşiseră să ajungă acolo unde nici una dintre lumile întâlnite nu putuse. Reproduseseră procesul originar. Creeaseră viaţa dintr-un material similar presupusei « supe organice » de la începuturi.. Era singurul lucru de care puteau fi mândri…şi singurul care le permisese să nu dispară.
Sorbi o gură de apă dintr-un pahar aşezat pe noptieră, lângă ea, şi îşi concentră atenţia asupra laptopului din poală.
Degetele i se mişcau iute pe tastatură, introducând datele în programul pe care Aiden reuşise să îl creeze în mai puţin de câteva ore.
Lumile ca acestea erau vulnerabile, atât de fragile…Fireşte, nu puteau să aducă cu ei mai nimic din tehnologia lor atât de evoluată , din cauza constrângerilor Trecerii. Dar aveau totul în cap…şi pentru un geniu ca Aiden, spargerea unor sisteme bancare slab încriptate luase doar câteva minute. Făcuseră astfel rost de bani, cu care plătiseră o cameră de hotel, cu conexiune la Internet…aşa se numea aici Reţeaua şi cele două calculatoare de ultimă oră…sau aşa credeau ei… dar mergea, gândi Aislin obosită.
Generase profilurile şi acum începuse căutarea. Dacă exista vreo potrivire cu profilul unei persoane ce se gasea în vreo bază de date…oriunde, ar fi trebuit să îl găsească. Numai că şansele erau, în continuare, de una la un miliard. Frumoasă probabilitate, nu avea ce zice.
Aiden plecase, să se plimbe, zisese şi fără el, instinctiv, se simţea singură. In lumile acestea, deşi atât de pline de culoare şi sunet, sentimentul spaţiului deschis o dezorienta. Trăsese draperiile şi încuiase uşa de două ori, încercând să recreeze iluzia siguranţei din buncărele în care trăise toată viaţa. Nu că s-ar fi temut de vreun pericol fizic…însă mental, ideea lipsei de bariere se dovedea pe cât de plăcută , pe atât de neliniştitoare.
Aiden…da, el se comporta ca un turist în vacanţă. Vizita locuri şi studia oameni. Avusese dintotdeauna o pasiune pentru ştiinţele exacte şi trecuse multă vreme de când ea descoperise ce făcea el în ascuns. Construia paralele între evoluţia propriei lor lumi, Alfa, cum i se spunea în limbajul curent şi cele pe care le întâlniseră în Treceri…Selectând factorii cheie, pe baza studiului istoriei locale şi încercând să detecteze punctele de fractură interdimensională. Era o muncă titanică, cu rezultate destul de vagi, fiindcă nu avea niciodată timpul suficient pentru a aduna informaţiile necesare, însă, după cum îi plăcea lui Aiden să spună, îţi deschidea perspective.
Işi amintea de o seară petrecută tot pe o astfel de lume, atinsă de fiorul distrugerii. Nu pe Alfa, fiindcă acolo supravegherea era permanentă şi făra vreun respect pentru intimitate. Acolo nu puteau exista revolte, răzvrătiri inutile…iar în cazul lor cu atât mai puţin.
In seara aceea..era o seară cu stele şi lună, îşi aminti Aislin, ca prin vis, şezuseră amândoi pe o culme de deal, aproape de o pădure…era toamnă cu parfum de frunze veştede şi iarbă arsă…o toamnă cum nu văzuse niciodată, poate doar în vechi înregistrări păzite draconic, fiindcă ar fi putut trezi nostalgii şi împinge la revolte.
Aiden se aşezase lângă ea, strângându-şi genunchii la piept, într-un gest instinctiv de apărare. Luna îşi revărsa din înalt lumina argintată şi Aislin, privindu-l printre gene, ştiuse la ce se gândea el.
Era închis în sine însuşi până la perfecţiunea unui cristal, însă dincolo de apele acestuia ea tot îi putea percepe zbaterea zadarnică. Trecutul care nu ierta…remuşcările care rodeau.