7

Inţelesese din prima clipă că Layna nu putea să supravieţuiască aşa. Trupul îi fusese mutilat groaznic de ghearele nemiloase. Era doar o masă de carne însângerată pe care, în mod ciudat, doar chipul rămăsese intact, în toată frumuseţea sa ireală. Probabil că suferea cumplit, însă adevărata agonie se citise atunci pe chipul lui Aiden, o sfâşiere la fel de sălbatică precum cea din carnea Laynei.
« Nu m-am putut concentra suficient, şoptise ea, printre gemete şi spasme incontrolabile… nu am putut să declanşez… » Ştiau amândoi la ce se referea…nu avusese nici o şansă deci în faţa creaturilor însetate de sânge.
Dar Layna mai şoptea şi alte cuvinte aproape incoerente, despre spaimă , vinovăţie şi eşec…ca şi cum faptul că nu reuşise mai avea vreo importanţă, atâta vreme cât îl plătea cu însăşi viaţa ei.
Erau singuri în pustietatea aceea..poate mai fuseseră şi alţi supravieţuitori ai luptei, din cei zece care ajunseseră acolo, însă în clipa aceea nimic nu mai conta, în afară de trupul frânt al Laynei. Stiind în sufletul ei că e inutil, Aislin înfruntase totuşi îndoiala…poate că dacă ajungeau la timp înăuntru putea fi salvată…
Insă Layna se împotrivise. Soaptele ei abia se înţelegeau, însă Aiden care stătea mai aproape le înţelesese prea bine, fiindcă pălise cumplit…încercase să caute mâna Laynei şi să i-o strângă, să îi aline durerea şi spaima, dar se trezise că intre degete îi rămân fâşii de piele însângerată şi abia îşi stăpânise un strigăt de oroare. Apoi vântul răscolise dintr-o dată cenuşile în jurul lor, prevestind furtuna.
“Trebuie să plecaţi”…gemuse Layna. “Te rog, Aiden, te rog…fă-o..te rog..te roooog…nu mai pot…te roooog… »
Ochii lui Aislin se umpluseră de lacrimi. Aiden aproape că strigase de durere…oare ce-i şoptise Layna la ureche se întrebase Aislin în lunga secundă încremenită ce urmase. Apoi Aiden scosese arma de la brâu şi o activase. Trăsese în trupul sfârtecat al Laynei. O dată, de două, de trei ori…cu precizie milimetrică, acolo unde ar fi trebuit să se afle încă organele ei vitale, curmând firicelul de viaţă ce încă mai tresărea în ea.
Aislin nu-şi putuse opri un ţipăt.
« Vino, urlase Aiden la ea, încercând să acopere furtuna. Fugiseră amândoi prin câmpurile răscolite de fulgere şi de vântul necruţător…căzând, ridicându-se, rostogolindu-se, căzând iarăşi…Mai putea parcă simţi şi acum în gură gustul de cremene al nisipului, arsura stropilor de ploaie radioactivi pe braţele goale, acolo unde nu o proteja armura de luptă.
In cele din urmă văzuseră adăpostul.. Era doar un soi de adâncitură în sol, o cavernă îngustă, însă o dată chepengul de la intrare tras şi zăvorât, se găseau în siguranţă. O uşa metalică, probabil înţesată de senzori le bara trecerea. Trebuiau doar să transmită codul hotărât, gândi Aislin şi aveau să le deschidă poarta. Inapoi în liniştea Centurii Exterioare, înapoi în lume…Trecuseră testul şi acum aveau toate nivelele de acces pe care şi le putea imagina.
Aiden. Gândul îşi aducea prea bine aminte, duruse. El se prăbuşise lângă un perete şi îşi ascunsese faţa în palme. Părea inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jur, la fel de lipsit de viaţă ca şi o bucată de stâncă. Ingenunchind lângă el îl chemase pe nume…încercase să-i strângă mâna într-a ei…mâna udă încă de sângele Laynei.
« Aiden… »