6

Dacă închidea ochii, aceeaşi imagine ar fi răsărit cu siguranţă şi pe retina ei. Ruinele înconjurate de umbre, pământul atât de ars sub paşii lor încât ţărâna foşnea parcă strident…O lună galbenă atârna în cerul înalt, la fel de moartă ca tot ce îi înconjura. Acolo, între ruinele acelea care fuseseră cândva un oraş, dăduseră cea mai cumplită bătălie din viaţa lor. Fusese prima. De atunci, nimic n-ar mai fi putut s-o îngrozească. La fel cum nici pentru clipele acelea terifiante nimic nu fusese în stare să o pregătească…nimic, din toate simulările şi antrenamentele lor dure nu putea întrece grozăvia secundei în care fiarele se năpustiseră asupra lor.
Işi amintea furia mocnită a lui Aiden în noaptea dinainte marii încercări.
« Nu, zău asa, nu există nici o logică în chestia asta, se răzvrătise, fără să îi mai pese de omniprezentele camere video ce înregistrau fiecare mişcare. S-a investit atât în noi, atâţia ani..pentru ca acum să fim abandonaţi pe un câmp AFARA ! »
« Rostul nostru e să fim pregătiţi să ne apărăm lumea, Aiden », protestase Layna blând. Aislin o revedea aievea, sprijintă de perete ; era mai scundă decât ei doi şi întrega-i făptură emana un aer straniu de delicateţe. Părul castaniu înconjura un chip cu adevărat frumos…offf, minunile ingineriei genetice ce aleseseră ce era mai bun dintr-înşii, pe care ochii verzi străluceau plini de lumină. Părea fragilă, o păpuşa de porţelan, gata să se frângă la orice atingere mai brutală. Iluzie, fireşte, căci ascundea o putere la fel de mare ca oricăruia dintre ei. Insă aerul acela plăpând te făcea, aproape fără voie, să îţi doreşti să o poţi ocroti. Până şi ea însăşi putea simţi aşa. Cu atât mai mult Aiden care, de când ştiau că se apropie testele finale, se comportase ca un leu în cuşcă. Ii arunca nişte priviri deznădăjduite, în cate Aislin putuse citi limpede că nu de el îi păsa…ci doar de ea…Layna să fie în siguranţă şi restul lumii putea să piară…
« De acord, Layna. Insă noi…nu suntem în acelaşi timp cele mai bune minţi ale acestei umanităţi pierdute ? Toate cunoştinţele pe care le deţinem...ce rost are să îţi arunci cele mai valoroase arme pe fereastră ? »
Era o metaforă dintr-un timp de mult pierdut…nici unul dintre ei nu văzuse vreodată o fereastră.
Remarca îi smulsese Laynei un mic hohot de râs.
« Aiden, nu încerca să te lupţi cu ceea ce este aşa cum trebuie să fie… »
« De ce ? se încăpăţânase el. Cine decide cum trebuie să fie ? »
« Nu ai de loc credinţă, şoptise ea, la fel de cald. De ce nu vrei să vrei să vezi că soarta noastră e să dăm acestor oameni un viitor mai bun ? Chiar dacă asta ne poate cere sacrificii, Aiden… »
Dar el nu putea să-i înţeleagă vorbele, pentru că el nu credea…nu în felul Laynei, înţelesese Aislin. Atunci, se simţise frustrată, fiindcă ea îi putea înţelege revolta, însă Aiden nu se obosise sa privească spre ea. Era un paradox felul în care, deşi crescuţi în acelaşi mediu « steril », fiecare dintre ei dezvoltase sisteme de valori atât de fundamental diferite. Layna era mistică într-un sens aproape religios…dacă ar fi cunoscut conceptul. Aiden îşi construise propria filozofie a damnării şi revoltei…iar pentru ea însăşi ştiinţa reprezenta axisul lumii.
In noaptea aceea, pe deal, se întrebase, poate pentru a mia oară, în vreme ce studia chipul încremenit în gânduri al lui Aiden, dacă Layna crezuse măcar până la sfârşit. Adică până în ziua următoare, când, in mijlocul ruinelor, fuseseră atacaţi şi se bătuseră până la epuizare, până la deznădejde, până la moarte. Era doar un test în fond, însă testul suprem, căruia numai cei mai buni dintre cei mai buni îi supravieţuiau.
Dar chiar şi acest fragil argument se spulberase când o găsiseră, în cele din urmă, între doi stâlpi prăbuşiţi.