Some more...

4


Aiden se trezi întins cu faţa în jos, în iarba fragedă. Un copac bătrân răspândea o umbră plăcută, ocrotitoare, deasupra lui, filtrând lumina soarelui. Un adevărat noroc, îşi spuse, altfel s-ar fi ales cu arsuri destul de incomode, cum li se întâmplase ultima dată…Pentru cei ce îşi trăiseră toată viaţa în subterane iluminate artificial, lumina vie a astrului zilei putea fi un chin.
Scoase dintr-un buzunar o pereche de ochelari de soare şi şi-i puse la ochi, aşteptând ca vederea să se ajusteze la noile condiţii. Pe cât se părea Trecerea se făcuse fără probleme. Ca măsură de precauţie, se strădui să recite în minte cele câteva cuvinte cheie inserate acolo, care să îi demonstreze integritatea neuronilor.
Fiindcă Aislin nu se temea degeaba, îşi spuse. Fiecare Trecere reprezenta în sine un pericol imens. Puteau pur şi simplu să se dezintegreze complet între dimensiuni, sau să se recompună anapoda, într-un mod care i-ar fi ucis instantaneu. Ori ar fi putut să-şi piardă minţile. Din fericire nu se întâmplase nici de data asta, gândi, când la picioare i se aşternu umbra alungită a unui trup zvelt.
Purta şi ea ochelarii de soare şi vioiciunea cu care se ridicase în picioare arăta că îşi păstrase atât facultăţile fizice cât şi pe cele intelectuale.
- Leneşule, râse Aislin, cu obraji îmbujoraţi, dincolo de care el ghici fiorul de-abia reţinut al spaimei prin care tocmai trecuse.
Râdea atât de rar…
Se răsuci pe spate iarăşi, gustând parfumul plin de prospeţime, foşnetul ierbii strivite sub greutatea trupului, murmurul abia perceptibil al vântului printre copaci. Senzaţii pe care nici unul dintre cele trei milioane cinci sute şaizeci şi două de suflete adăpostite în subteranele lumii lor nu le trăise vreodată. Cu excepţia membrilor unităţii Nemesis, se corectă, trist. Cei mai vinovaţi şi totuşi cei mai liberi dintre ei toţi…
Ar fi zăcut în iarba aceea mângâietoare pentru o eternitate…până i-ar fi crescut rădăcini groase, ca unuia dintre copacii din jur…senzaţie de contopire totală cu un regn vegetal de a cărei existenţă nu ştiuse decât din holograme…
Treceri…lupte…moarte şi distrugere…iminenţa distrugerii…mai era oare şi altceva în viaţă ? Nu, îşi spuse Aiden, nu pentru el. Nu pentru ei. Ridică spre Aislin o privire stăpânită.
— Avem şapte zile..din clipa asta, îi spuse. Crezi că vom reuşi ?
Ea se îngândură dintr-o dată.
— Glumeşti ? ştii ce mi-a cerut comandantul ?
— Nu eu sunt specialistul, zâmbi Aiden. Am înţeles însă că suntem aici pentru a găsi ceva…
— Dimensiunea asta e asediată, zise Aislin, aşezându-se în iarbă, lângă el. E o problemă de săptămâni, poate luni până când va cădea…Strivi cu vârful piciorului corola unei flori de pădure, cu tulpină firavă. Până când toate astea vor fi cenuşă. Dar analizele departamentului de operaţiuni speciale au relevat că aici, in dimensiunea asta, s-ar putea găsi un factor genetic care să îi poată distruge…Nu ca atare, fireşte…Dar într-unul din programele noastre… Totuşi, e vorba de un calcul probabilistic şi atât. Estimările noastre arată că în dimensiunea asta ar exista aproximativ şase miliarde de oameni.
Aiden lăsă să-i scape un fluierat uşor.
— Căutăm un fir de nisip…
— Pot face nişte analize, zise Aislin fără prea multă convingere. Nişte modele dinamice ar ajuta…simularea profilului fenotipic pe baza genotipului şi apoi prin căutare în bazele lor de date…Insă şase miliarde de oameni pot prezenta o infinitate de combinaţii genetice, Aiden…Nici măcar cu un sistem ultra-performant şi admiţând că ar exista profile computerizate pentru fiecare persoană de pe lumea asta…şapte zile e prea puţin…
— Şapte zile e tot ce avem, o contrazise Aiden blând.
Stiau amândoi ce însemnau fie şi câteva secunde în plus. In dimensiunea aceea străină, corpurile lor erau supuse unei presiuni formidabile. Nimeni în afara lor nu ar fi putut să o suporte…şi secretul rezistenţei zăcea adânc îngropat în celulele lor. Insă limita maximă era de şapte zile…şi încă nu uitaseră ce se întâmplase la primele Treceri, cu cei ce se aventuraseră imprudent…Explodai, pur şi simplu, într-o masă de sânge şi organe încă pulsând…din cauza enormei solicitări de a fi acolo unde nu erai de fapt…
— …daaaa….oftă Aislin prelung. Închise o clipă ochii şi îşi ridică fruntea spre cer, spre tavanul de frunziş pe care pădurea îl aşternea deasupra capetelor lor. Ar fi bine să începem.