Putina proza...

I

În cuşca ei de sticlă, femeia privi cifrele ce clipeau pe monitorul îngust. 16.53 în ore standard…o abstracţie menită să înlocuiască firescul ciclu al zilelor şi al nopţilor care poate că acolo, undeva, afară, îşi urma drumul său dintotdeauna.
Lumina artificială din coridoarele şi cubiculele înguste se stingea însă după un program bine stabilit, calculat în funcţie de necesităţi stricte. Totul se făcea după un program aici, în Bariera Exterioară şi uneori motonia devenea copleşitoare, chiar pentru cei de mult obişnuiţi cu terna curgere a intervalelor de timp.
Auzul antrenat prinse un zgomot de paşi. Ridică capul şi privi în lungul coridorului din faţă. Postul de supraveghere se afla la intersecţia mai multor asemenea drumuri labirintice, în care fără o hartă magnetică te puteai extrem de uşor rătăci. Tresări , văzând perechea care se apropia. Mers sigur, ţinuta foarte dreaptă, îmbrăcămintea simplă şi micuţa insignă cu aripile de argint fixată pe piept, nu te puteau lăsa să te înşeli. Proiecte spciale, unitatea Nemesis.
Ii dădeau fiori pe şira spinării, recunoscu, şi de fiecare dată, când se întâmpla să-i iasă în cale, se întreba dacă poveştile ce umblau pe seama lor erau adevărate.
Ajunseseră lângă ea acum. Inghiţind greu, lua cu vârful degetelor cardul magnetic pe care i-l întinsese una dintre umbrele îmbrăcate în negru şi o trecu prin fanta terminalului din faţa ei. O voce metalică, impersonală, umplu spaţiul îngust.
“ ID acceptat. Aislin Toth, Proiecte Speciale. Cod 451668.”
Fără un cuvânt, femeia întinse cardul înapoi, prin ferestruica cuştii ei de piatră. Uşile se deschiseră in faţa lor, apoi se închiseră la loc, impenetrabil. Işi stăpâni cu greu un tremur. Ar fi putut jura că o atinsese fiorul morţii.


- Ii era frică, spuse Aislin, după câţiva paşi. Iţi jur..puteam să o simt…tremura toată.
Bărbatul de lângă ea ridică din umeri, nepăsător, însă glasul avea ceva înciudat în el, când îi răspunse.
- Ştii poveştile care umblă, Aislin. Zău aşa…Era înalt, cu părul de un blond deschis, aproape alb în lumina fluorescentă din pasajul de trecere. Ochii însă păreau negri…un albastru foarte închis. Ochi cercetători şi în acelaşi timp plini de linişte, trecând pe deasupra lucrurilor fără să zăbovească prea mult, măturând suprafeţele, evitând profunzimea. Insă nimic altceva în fiinţa sa nu trăda liniştea sau delăsarea. Mai mult un arc încordat, aşteptând în orice clipă să elibereze săgeata fatală.
- Resemnare ? întrebă ea ironic. Cum mergea lângă el, aveau aproape aceeaşi înălţime, deşi se deosebeau în rest ca ziua de noapte. Aislin era brunetă, cu trăsături frumoase, o gură voluntară şi ochi care chiar şi în lumina aceea apăreau de un verde intens. Chiar şi uniforma întunecată, cu liniile ei simple, austere, nu reuşea să-i ascundă perfecţiunea trupului.
- Oboseală, ripostă Aiden. Le e la fel de teamă de noi ca şi de EI…
Aislin nu-i răspunse. Părea că meditează adânc şi era greu de ştiut dacă la vorbele lui, ori la vreun gând răzleţ ce-i trecea tocmai atunci prin minte. Aiden nu mai spuse nici el nimic. Ajunseseră la o altă uşă, însă aceasta nepăzită. Aisilin îşi scoase din nou cardul şi-l trecu printr-o altă fantă magnetică, apoi tastă în grabă câteva cifre. Trecură. In faţa lor, o sală îngustă, scăldată în aceeaşi lumină fluorescentă ce domnea pretutindeni. In centru o masă şi câteva scaune, nu foarte comode, după toate aparenţele. Liniştea deplină. Apoi, de undeva din dreapta, din spatele unei uşi ce alunecă în suporturile ei ca să o lase să iasă, apoi se închise imediat la loc, se ivi o făptură scundă, aproape fragilă.
Deşi nu răzbătuse decât un fâşâit slab, ei se răsuciră instantaneu spre locul din care apăruse.
- Doamnă…
- Ne-aţi chemat ?
- Da, spuse femeia. Era într-adevăr micuţă, plăpândă, ca o plantă ţinută la întuneric, şi parea foarte obosită. Purta acelaşi soi de uniformă neagră ca şi ei, dar fără aripile deschise. Oftă şi îngrijorarea i se putea citi pe faţă. Am de lucru pentru voi.