More prose...comments please

2


Aiden zăcea întins pe spate, în patul care ocupa aproape întreaga suprafaţă a camerei. Era un spaţiu îngust, ce trăda mai mult decât orice altceva lipsa resurselor. Doi metri pătraţi, un pat şi un soi de tăblie metalică ce putea fi fie transformată în masă, fie pliată în perete şi fixată acolo.
Sub patul destul de incomod se găsea singurul loc unde puteai aşeza ceva, un sertar imens, ce adăpostea puţinele sale lucruri. De fapt…de ce ce ar fi avut nevoie, gândi ? Pentru el şi cei ca el, unitatea Nemesis reprezenta totul.
Medita la ironia pentru care preferaseră să le inculce încă din fragedă copilărie dorinţa de a şti cât mai multe, de a se perfecţiona într-un anumit domeniu. Pe el îl pasionaseră deopotrivă, computerele şi istoria. Apoi descoperise sociologia şi filosofia…de fapt una decursese din alta, îşi spuse, fiindcă dacă n-ar fi fost un geniu în sisteme de date, nu ar fi reuşit niciodată să spargă cele trei rânduri de criptări ale marii biblioteci. Lecturile sale secrete şi interzise îi lăsaseră un gust amar. Ajunsese să conştientizeze acut închisoarea în care trăia. Un prizonierat atât fizic cât mai ales spiritual…cu mintea şi imaginaţia izbindu-se implacabil de zidurile fortăreţei care era Bariera Exterioară.
« Orice fiinţă umană are nevoie de orizont. Fără o motivaţie dincolo de sfera imediatului, fără o speranţă, existenţa devine o povară inutilă. Simpla supravieţuire nu este şi nu poate deveni un scop în sine. In cazul nostru, perpetuarea speciei presupune tocmai anularea ca specie, fiindcă în lipsa idealurilor împărtăşite, orice scop dispare.”
Asemenea cugetări ar fi fost privite fără îndoială cu mare scepticism de psihologii ce le supravegheau fără încetare reacţiile şi atitudinile.
Pe bună dreptate, gândi Aiden, sarcastic. Şi eu aş fi atent pe lângă o bombă cu ceas.
Auzi o bătaie în uşă. Foarte înceată, într-un anume fel, un semnal pe care doar ei îl cunoşteau, dar suficient cât să-i întrerupă reveria.
« …şi iat-o, îşi spuse, într-adevăr exploziva noastră Aislin… »
– Eşti pregătit ? îl întrebă ea fără vreo introducere.
– …perfectul contrariu şi perfecta complementaritate..îşi termină Aiden gândul cu voce tare…de parcă nu ar fi auzit-o.
– Iarăşi cu mintea aiurea ?
– Da, oftă el. Sunt gata.
– E bine, fiindcă am nevoie de tine ca să deschidem trecerea.
– Eroul zilei, surâse Aiden strâmb. Se ridică din pat, cu o iuţeală nebănuită a mişcărilor. Aveau ceva elastic, aproape inuman în ele. Aislin nu intrase. Nu ar fi avut loc amândoi. Il privea din uşă, cu o expresie mustrătoare pe faţă.
– Te joci cu focul, Aiden. Intr-o zi cineva o sa descopere…
– …că sunt nebun ? o întrerupse el rece.
– Da, poate…murmură ea. O sclipire ciudată îi trecu prin priviri. Suntem ceea ce suntem şi facem ceea ce trebuie, ştii asta nu?
– Te-ai gândit vreodată cât de norocoşi suntem ? şopti Aiden, şi Aislin se uită la el mirată, încercând să-şi disimuleze surpriza, de teama necruţătoarelor sisteme de observare aflate pretutindeni. Te-ai gândit vreodată că simplul fapt de a putea ieşi de aici e o binecuvântare ? De a putea respira alt aer…de a călca pe pământ…Tocmai noi, care…suntem ceea ce suntem…Privilegiul libertăţii de a fi…
– Cenuşă în cenuşă…zise Aislin sec. Binecuvântare în moarte, Aiden ? Atâta timp cât nu vom găsi o ieşire, libertatea noastră e doar distrugerea altora.
Tăcu o clipă muşcându-şi buzele. Apoi îşi ridică ochii spre el şi de data asta privirea îi era tăioasă ca oţelul.
— Vii ?